Evernight - Vol. II - Visătoarea

De Claudia Gray

Născută din părinți vampiri, Biancăi i s-a spus întotdeauna că e menită să devină aidoma lor. Dar s-a îndrăgostit de Lucas, un irezistibil vânător de vampiri infiltrat la Academia Evernight, școala-internat exclusivistă la care este elevă. Bianca este hotărâtă să fie împreună cu Lucas, chiar dacă pentru asta e nevoie să-i mintă pe vampirii puternici din Evernight. Propriile minciuni o împing în adâncul misterelor școlii, și descoperă că până și cei în care are cea mai mare încredere își au propriile secrete întunecate. Când o forță fantomatică începe să atace academia – având-o pe Bianca drept țintă –, ea descoperă adevăruri șocante din propriul trecut, care-i vor schimba pentru totdeauna viitorul.

„Odată ce am început să citesc Evernight, n-am mai putut-o lăsa din mână. De-abia aștept volumul următor din seria Claudiei Gray!“ – L.J. Smith, autoarea seriei Jurnalele Vampirilor, bestseller New York Times

Pentru mai multe informații, vizitați claudiagray.com.

• Limbă: Română
• Editor: Leda
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789731025803

Previzualizare carte

www.claudiagray.com

Prolog

Promoroaca a prins să se târască în sus pe pereți.

Încremenită, am privit șirurile de dantelă înghețată croindu-și drum pe zidurile de piatră ale încăperii pline de documente din turnul de nord. Prindea contur un model solzos și alb, care urca dinspre podea, acoperind pereții, glazurând chiar și tavanul. În aer atârnau câteva cristale de gheață minuscule, argintii.

Totul era cu desăvârșire delicat și eteric — și complet nefiresc. Frigul tăios din cameră îmi pătrundea prin carne, până în măduva oaselor. Măcar dacă n-aș fi fost singură. Dacă ar mai fi fost și altcineva acolo, să vadă, poate aș fi reușit să cred că era adevărat. Poate-aș fi reușit să cred că eram în siguranță.

Gheața a pârâit atât de tare, încât am tresărit. În timp ce mă uitam cu ochii mari, respirând cu icnete anemice și iuți, s-a întins peste fereastră, ascunzându-mi cerul nopții și tăind calea razelor lunii, dar cumva puteam încă să văd. Încăperea își avea acum propria lumină. Numeroasele șiraguri de promoroacă de pe geam s-au fisurat într-o parte și într-alta, nu la întâmplare, ci alcătuind un model fantomatic, dând naștere unei forme ușor de recunoscut.

Un chip.

Omul de gheață s-a uitat la mine. Ochii lui întunecați și mânioși erau redați cu atât de multe detalii, încât păreau să-mi întoarcă privirea. Chipul său era cea mai însuflețită imagine pe care-o văzusem vreodată.

Pe urmă, frigul mi-a străpuns inima — când am înțeles adevărul: chiar se uita la mine.

Pe vremuri nu credeam în fantome…

Capitolul 1

La miezul nopții, a început furtuna.

Nori negri se fugăreau pe cer, acoperind stelele. Vântul se întețea, înfrigurându-mă, pe frunte și pe obraji îmi fluturau șuvițe din părul meu roșu. Mi-am ridicat gluga hainei negre de ploaie sub care mi-am îndesat geanta de poștaș.

În ciuda furtunii care se apropia, în jurul Academiei Evernight întunericul nu era deplin. Numai o beznă deasă mi-ar fi fost de folos. Profesorii de la Evernight puteau să vadă pe întuneric și să audă zgomotele acoperite de vânt. Toți vampirii pot.

Bineînțeles că, la Evernight, profesorii nu erau singurii vampiri. Peste două zile, când începea anul școlar, aveau să sosească elevii, cei mai mulți dintre ei tot atât de puternici și de bătrâni ca profesorii, fiind cu toții niște morți vii.

Eu nu eram nici puternică, nici bătrână, și continuam să fiu cât se poate de vie. Dar eram vampir, într-un anume fel — născută din doi vampiri, menită să devin, în final, eu însămi aidoma lor, și fiind, ca și ei, însetată de sânge. Mă mai strecurasem pe lângă profesori și înainte, bazându-mă pe propriile mele puteri, precum și pe un noroc chior. Dar în seara aceea am așteptat întunericul. Voiam să mă știu cât mai la adăpost cu putință.

Presupun că eram nervoasă, cu gândul la prima mea spargere.

Cuvântul spargere lasă impresia că era vorba de ceva banal, ca și cum aș fi avut de gând să mă strecor în adăpostul trăsurilor locuit de doamna Bethany și să-l răscolesc în căutare de bani, de bijuterii sau de alte obiecte de același gen. Aveam motive mult mai importante.

A început răpăitul ploii, iar cerul s-a întunecat tot mai mult. Am traversat în fugă pajiștea, aruncând câteva priviri spre turnurile de piatră ale școlii. În timp ce alunecam pe iarba udă de ploaie, în drum spre adăpostul trăsurilor, locuința cu acoperiș de aramă a doamnei Bethany, am simțit zvâcnirea dezgustătoare a ezitării. Chiar așa? Îi spargi casa? Spargi casa cuiva? Nici măcar muzică n-ai descărcat vreodată fără s-o fi plătit. Mă simțeam, cumva, ca într-o altă lume ducându-mi mâna în geantă ca să-mi scot cardul plastifiat de la bibliotecă pentru a-l folosi într-un scop care n-avea nimic în comun cu împrumutatul cărților. Dar eram hotărâtă. Aveam s-o fac. Doamna Bethany nu lipsea din școală decât, poate, trei nopți pe an, ceea ce însemna că ocazia din seara aceea era unică. Am strecurat cardul între ușă și tocul ei și am început să forțez încuietoarea.

Cinci minute mai târziu, continuam să mișc zadarnic cardul în sus și-n jos, cu mâini acum reci, ude și stângace. La televizor partea asta părea întotdeauna atât de ușoară! Unui infractor adevărat i-ar fi reușit probabil în zece secunde. Oricum, cu fiecare clipă devenea tot mai clar că eu nu eram cine știe ce infractoare.

Am renunțat la planul A și am început să caut o altă opțiune. La început, ferestrele nu mi s-au părut cu mult mai promițătoare decât ușa. Firește că aș fi putut să sparg geamul și s-o deschid instantaneu pe oricare dintre ele, dar asta ar fi anulat partea cu nu-te-lăsa-prinsă a planului meu.

Când am trecut dincolo de colț, am observat, spre surprinderea mea, că doamna Bethany lăsase o fereastră deschisă — ușor crăpată. Era tot ce-mi trebuia.

Când o ridicam încet, am văzut pe pervaz un șir de ghivece cu violete africane. Doamna Bethany le lăsase acolo unde puteau avea parte de aer curat și eventual de ceva ploaie. Era straniu să mă gândesc că ei îi păsa de vreo ființă vie. Am împins ghivecele într-o parte, făcându-mi loc să mă salt și să sar pe fereastră.

Să intri pe o fereastră deschisă? Și asta era mai greu decât părea la televizor.

Ferestrele doamnei Bethany se aflau la o înălțime destul de mare față de pământ, așa că, mai întâi, a trebuit să mă cațăr cumva pe zid. M-am tras în sus gâfâind, evitând cu dificultate să nu cad pur și simplu înăuntru, lată pe dușumea. Am încercat să cobor mai întâi cu picioarele. Dar intrasem deja pe fereastră cu capul înainte și n-aveam cum să mă mai răsucesc la jumătatea drumului. Unul dintre pantofii mei plini de noroi a lovit cu putere un ochi de geam, și mi s-a tăiat răsuflarea, dar sticla nu s-a spart. Am reușit să mă las tot mai jos și am căzut pe podea.

— OK, am șoptit, zăcând pe covorul țesut manual, cu picioarele încă deasupra capului, sprijinite de pervazul ferestrei și ude leoarcă de ploaie. Gata cu partea ușoară.

Casa doamnei Bethany arăta ca ea, crea aceleași senzații ca ea, avea până și mirosul ei — puternic și pătrunzător, de lavandă. Mi-am dat seama că eram în dormitorul directoarei, ceea ce mă făcea, într-un fel, să mă simt cu atât mai mult ca o intrusă. Deși știam că era plecată la Boston, să-i întâlnească pe „candidații" la statutul de elev, nu puteam scăpa de teama că m-ar fi putut surprinde în orice clipă. Mă îngrozea gândul că aș fi putut fi prinsă. Mă închistam deja, mă retrăgeam adânc în mine însămi, așa cum mi se întâmpla când mi-era frică.

Pe urmă m-am gândit însă la Lucas, pe care îl iubeam — și pe care îl pierdusem.

Lucas n-ar fi vrut să mă vadă înspăimântată. Ar fi vrut să fiu puternică. Amintirea lui mi-a dat curaj și m-am săltat în picioare, gata să mă apuc de treabă.

Am început cu începutul: mi-am scos pantofii murdari, ca să nu mai las și alte urme de noroi prin casă. Mi-am agățat și haina de ploaie de mânerul unei uși din apropiere, ca să nu picure apa de pe ea pretutindeni. Apoi am intrat în baie și am luat o bucată mare de hârtie igienică, cu care mi-am șters pantofii și mizeria pe care o făcusem pe jos. Mi-am îndesat hârtia în buzunarul hainei, cu gândul s-o arunc undeva afară. Dacă exista cineva destul de paranoic ca să caute în propriul coș de gunoi dovada prezenței unui intrus, atunci aceea era doamna Bethany.

M-am gândit cât de surprinzător era faptul că alesese să locuiască acolo. Academia Evernight era imensă, ba chiar grandioasă, numai turnuri de piatră și garguie — într-o atât de mare măsură în stilul ei! În clădirea asta era greu să vezi ceva mai mult decât o vilă. Pe de altă parte, aici se bucura de intimitate. Puteam să cred că pentru ea aceasta prețuia mai mult decât orice altceva.

Biroul ei din colț părea cel mai potrivit loc cu care să încep. M-am așezat pe scaunul de lemn cu spătar tare, am dat deoparte fotografia cu ramă de argint a unui bărbat din secolul al nouăsprezecelea, și am început să răsfoiesc hârtiile pe care le-am găsit acolo.

Stimate domnule Reed,

Am citit cu mare interes cererea fiului dumneavoastră Mitch. Deși este evident un elev excepțional și un băiat foarte bun, vă informăm cu părere de rău…

Un elev uman voia să vină acolo — unul pe care doamna Bethany îl respinsese. De ce le îngăduia unor oameni să urmeze cursurile Academiei Evernight și altora nu? De ce accepta prezența oamenilor într-unul dintre puținele adăposturi care le mai rămăseseră vampirilor?

Stimate domnule și stimată doamnă Nichols,

Am citit cu mare interes cererea fiicei dumneavoastră Clementine. Este evident o elevă excepțională și o fată foarte bună, așadar ne face plăcere să…

Care era diferența dintre Mitch și Clementine? Din fericire, doamna Bethany își ordona hârtiile folosind un sistem care m-a condus direct la cererile celor doi candidați, dar cuprinsul acestora nu mi-a oferit niciun răspuns. Amândoi aveau note impresionant de mari și tone de activități extrașcolare. Trecând în revistă listele realizărilor lor, m-am simțit de parcă aș fi fost cea mai slabă elevă din lume. În fotografii păreau amândoi cât se poate de normali — nici foarte frumoși, nici urâți, nici grași, nici slabi, pur și simplu oameni obișnuiți. Erau amândoi din Virginia — Mitch locuia într-un bloc din Arlington, iar Clementine într-o casă veche de la țară — dar știam că amândoi trebuiau să fie putred de bogați ca să-și permită fie doar să se gândească la înscrierea în academie.

Din câte-mi dădeam eu seama, singura diferență între Mitch și Clementine era norocul, aflat de partea lui. Părinții aveau să-l trimită la un alt internat de elită de pe Coasta de Est, unde urma să se amestece printre alți copii extrem de bogați, să joace lacrosse și să facă iahting și orice altceva care se practica în asemenea locuri. Timp în care Clementine avea să fie înconjurată de vampiri clipă de clipă. Chiar dacă n-avea s-o știe, urma să simtă că exista ceva care mergea extrem de rău. N-avea să se simtă niciodată în siguranță. Nici măcar eu nu mă simțeam niciodată în siguranță la Academia Evernight, deși eram menită să devin vampir — într-o bună zi.

Un fulger a luminat ferestrele, urmat de tunet după numai câteva secunde. Furtuna avea să se-ntețească în curând; era timpul să mă-ntorc. Dezamăgirea a început să mă apese, grea, în vreme ce reîmpătuream scrisorile, așezându-le la locul lor. Fusesem foarte sigură că-n seara aceea urma să aflu niște răspunsuri, însă nu aflasem absolut nimic.

Nu e adevărat, mi-am spus, punându-mi haina de ploaie și aruncând o privire spre ghivece. Ai aflat că doamnei Bethany îi plac violetele africane. Va fi de un REAL folos.

Am aranjat florile de pe pervazul ferestrei exact așa cum fuseseră și am ieșit pe ușa din față care, din fericire, se încuia automat. Cât de tipic pentru doamna Bethany să nu lase nici măcar asta la voia întâmplării!

Vântul îmi biciuia obrazul cu picături de ploaie, care mă pișcau în timp ce alergam către Academia Evernight. Câteva dintre ferestrele apartamentelor profesorilor încă mai străluceau, aurii, dar era destul de târziu acum ca să-mi mai fac griji că m-ar fi putut vedea cineva. Mi-am proptit umărul în ușa grea de stejar, și s-a deschis, supusă, fără să scârțâie câtuși de puțin. Am închis-o în urma mea și mi-am închipuit că totul se încheiase fără probleme.

Până când mi-am dat seama că nu eram singură.

Am ciulit urechile și am cercetat încordată întunericul din holul imens. Era un spațiu vast, deschis, fără niciun cotlon unde să te ascunzi și fără coloane în spatele cărora să te ghemuiești, așa că ar fi trebuit să văd cine se mai afla acolo. Dar n-am reușit să zăresc pe nimeni. M-am înfiorat, și mi s-a făcut dintr-odată cu mult mai frig, ca și cum m-aș fi aflat mai degrabă într-o peșteră dezgustătoare, rece și umedă, decât între zidurile Evernight-ului.

Cursurile trebuiau să-nceapă abia peste două zile, așa că în școală nu ne aflam decât eu și profesorii. Dar oricare dintre ei ar fi început imediat să mă certe fiindcă ieșisem pe pajiște la o oră atât de târzie, în toiul unei furtuni cu fulgere. Nu m-ar fi spionat în întuneric.

Nu-i așa?

Am făcut un pas șovăitor înainte.

— Cine-i acolo? am șoptit.

Nu mi-a răspuns nimeni.

Poate că doar îmi imaginam. Și, dacă mă gândeam mai bine, îmi dădeam seama că n-auzisem de fapt nimic. Pur și simplu simțisem, avusesem senzația aceea stranie care apare uneori când te privește cineva. Mă temusem toată seara să nu fiu văzută, așa că poate teama mă ajungea acum din urmă.

Pe urmă am zărit ceva. Mi-am dat seama că afară stătea o fată, cu ochii la mine. Stătea în picioare, cu un șal lung înfășurat în jurul trupului, de partea cealaltă a uneia dintre ferestre, singura fereastră din sticlă transparentă, fără vitralii, a holului. Deși în momentul acela ploua cu găleata, părea perfect uscată.

— Cine ești? M-am apropiat de ea cu încă doi pași. Ești elevă? Ce ești…?

A dispărut. N-a fugit, nu s-a ascuns, nici măcar nu s-a clintit. Într-o secundă era acolo, iar în următoarea nu mai era.

Am clipit nedumerită și m-am holbat la geam încă două clipe, ca și cum ar fi putut să reapară în același loc, ca prin farmec. N-a apărut. Am înaintat, încercând să văd mai bine, am deslușit licărirea unei mișcări și am tresărit, speriată — dar mi-am dat seama că era propria mea reflexie în geam.

Ei, asta a fost o prostie. Te-ai speriat de propria ta față.

Dar nu era fața mea.

Totuși, trebuia să fi fost. Dacă în ziua aceea ar fi sosit vreo elevă nouă, aș fi știut, iar Academia Evernight era atât de izolată, încât nu-mi puteam imagina că vreo străină ar fi hoinărit prin preajmă. Imaginația mea hiperactivă îmi jucase din nou o festă; trebuia să fi fost reflexia mea. Odată ce m-am gândit la asta, nici măcar nu mi s-a mai părut că era atât de frig.

Imediat ce am încetat să tremur, am urcat tiptil scara către apartamentul pe care-l împărțeam cu părinții mei pe durata verii, situat chiar în vârful turnului dinspre sud. Din fericire dormeau buștean. Când mergeam pe coridor în vârfurile picioarelor, am auzit sforăitul mamei. Dacă asta nu-l trezea pe tata, însemna că nu l-ar fi trezit nici măcar un uragan.

Încă mă mai simțeam înfricoșată de ceea ce văzusem la parter, iar faptul că eram udă până la piele nu mă aducea într-o dispoziție mai bună. Dar nimic din toate astea nu mă deranja atât de tare ca eșecul meu. Măreața mea încercare de spargere a unei case nu dăduse niciun rezultat.

Nu-mi imaginam că aș fi putut să fac ceva în privința elevilor umani de la Evernight. Doamna Bethany n-avea să nu-i mai primească numai fiindcă i-aș fi cerut-o eu. În plus, trebuia să recunosc că-i protejase, organizând patrule care să se asigure că elevii vampiri nu le sorbeau nici măcar un strop de sânge.

Însă, cunoscându-l pe Lucas, îmi dădusem seama cât de puțin înțelegeam modul de existență al vampirilor, deși mă născusem în lumea lor. El mă făcuse să văd totul într-o altă lumină, să simt din ce în ce mai mult nevoia de a pune întrebări și de a primi răspunsuri. Chiar dacă n-aveam să-l mai revăd niciodată pe Lucas, știam că-mi oferise un dar trezindu-mă la o realitate mai vastă, mai întunecată. Niciodată n-aveam să mai consider că tot ce se afla în jurul meu era demn de încredere.

După ce mi-am scos hainele ude și m-am făcut covrig sub pătură, am închis ochii și mi-am adus aminte de tabloul meu preferat, Sărutul, de Klimt. Am încercat să-mi imaginez că eu și Lucas eram îndrăgostiții din tablou, că fața lui era alături de a mea, că îi simțeam răsuflarea pe obraz. Noi doi nu ne mai văzuserăm de aproape șase luni.

Atunci fusese silit să fugă din Evernight fiindcă i se descoperise adevărata identitate — de vânător de vampiri, membru al Crucii negre.

Încă nu știam cum să fac față faptului că Lucas aparținea unui grup de oameni hotărâți să-i distrugă pe cei ca mine. Nici nu știam cu certitudine ce simțea el din cauză că eu eram vampir, lucru pe care nu-l aflase decât după ce ajunseserăm să ne îndrăgostim unul de altul. Niciunul dintre noi nu alesese să fie ceea ce era. Privind retrospectiv, era limpede că aveam să ne despărțim. Și totuși, în adâncul sufletului meu, continuam să cred că ne era sortit să fim împreună.

Am strâns perna la piept, spunându-mi: Măcar n-o să mai ai prea mult timp să-i simți lipsa. În curând o să-nceapă din nou școala, o să fii mai ocupată.

Ia stai puțin! Am ajuns să mă mulțumesc cu SPERANȚA c-o să-nceapă școala?

Într-un fel sau altul, reușisem să descopăr o nouă dimensiune a pateticului.

Capitolul 2

În prima zi de școală, la scurt timp după răsăritul soarelui, a început procesiunea.

Primii câțiva elevi au sosit pe jos. Au ieșit din pădure, îmbrăcați simplu, de obicei cu câte o sigură geantă atârnată de umăr. Se apropiau studiind școala cu priviri lacome, parcă sperând să primească imediat răspunsurile pe care le căutau. Chiar înainte de a zări primul chip cunoscut — al lui Ranulf, care avea peste o mie de ani și nu înțelegea epoca modernă nici cât negru sub unghie —, am știut cine erau elevii din grupul acela. Erau cei rătăciți, vampirii cei mai bătrâni. Nu făceau necazuri nimănui; se pierdeau în fundal, învățând, ascultând, încercând să recupereze secolele pe care le pierduseră.

Cu un an în urmă, Lucas se strecurase printre ei. Îmi aduceam aminte cum apăruse din ceață, în haina lui lungă, neagră. Deși știam că nu era cu putință, continuam să cercetez chipul fiecărui elev care sosea pe jos, dorindu-mi să-l pot zări din nou pe al lui.

La ora micului dejun, au început să apară mașinile. Le priveam de pe coridorul din zona sălilor de clasă, situat la înălțimea a numai două nivele, așa că puteam să văd siglele de pe capote: Jaguar, Lexus, Bentley. Erau apoi mașini sport italiene mici și SUV-uri destul de mari pentru a parca automobilele sport în ele. Puteam spune că aceia erau studenții umani, fiindcă niciunul nu venise singur. Cei mai mulți erau însoțiți de părinți, cărora li se alăturaseră, pentru o plimbare, frații și surorile mai mici. Am recunoscut-o chiar și pe Clementine Nichols, care avea părul castaniu-deschis strâns într-o coadă de cal și pistrui pe nas. Spre surprinderea mea, doamna Bethany i-a întâmpinat în curte pe cei mai mulți dintre ei, întinzându-le mâna cu grația unei regine care-și primește curtenii. Părea că vrea să stea de vorbă cu părinții și le zâmbea cu căldură, ca și cum s-ar fi împrietenit pentru o viață. Știam că se prefăcea, dar trebuia să recunosc: îi reușea de minune. Cât despre elevii umani, cu cât stăteau mai mult în curte, uitându-se la turnurile amenințătoare de piatră ale Academiei Evernight, cu atât mai mult li se ștergeau zâmbetele.

— Aici erai.

M-am întors cu spatele la scena de dedesubt și am dat cu ochii de tatăl meu, care se străduise să se trezească devreme cu ocazia festivității. Purta costum și cravată, așa cum se cuvenea s-o facă un profesor, însă părul zburlit, de un roșu-închis, îi dezvăluia adevărata personalitate.

— Da, am spus, zâmbindu-i, am vrut pur și simplu să văd ce se petrece, așa cred.

— Cauți prieteni noi? Stând alături de mine, tata se uita pe fereastră cu ochi scânteietori. Sau îi iei în colimator pe băieții nou-sosiți?

— Tată!

— Mă retrag, cum presupun că-ți dorești. Și-a ridicat mâinile. Pari ceva mai fericită decât anul trecut pe vremea asta.

— Aproape că nici nu s-ar putea altfel, nu-i așa?

— Așa e, a răspuns tata, și am râs amândoi.

Cu un an în urmă, fusesem atât de anti-Evernight încât încercasem să fug în ziua sosirii elevilor — de-atunci părea să se fi scurs o viață.

— Ei, dacă vrei ceva la micul dejun, cred că mama ta a pornit grătarul pentru vafe, îl are pregătit.

Cu toate că de obicei beau sânge adus clandestin și oferit de școală, părinții mei se asigurau întotdeauna că mâncam și hrană adevărată, de care încă aveam nevoie.

— Vin sus într-o secundă, OK?

— OK.

Mâna lui a zăbovit o clipă pe umărul meu, înainte ca el să se întoarcă să plece.

Am aruncat o ultimă privire în curte. Câteva familii continuau să se foiască de colo-colo sau să-și tragă înăuntru valizele, dar începuseră să sosească și elevii din al treilea și ultimul val.

Veneau cu toții singuri, în mașini închiriate. Se zăreau și vreo două taxiuri, dar majoritatea automobilelor erau berline sau limuzine luate cu chirie. Când elevii și-au făcut apariția, erau deja îmbrăcați în uniformele ajustate pe măsură, cu părul pomădat, pieptănat pe spate și strălucind. Niciunul n-avea vreo valiză; erau cei care-și trimiseseră numeroasele obiecte personale înainte, în lăzile și cuferele ajunse rând pe rând la Evernight în ultimele două săptămâni. Spre neplăcerea mea, am zărit-o pe Courtney, una dintre persoanele pe care le agream în cea mai mică măsură, fluturându-și cu grație mâna către alte fete. Se număra printre numeroșii elevi cu ochelari de soare. Însemna că erau sensibili la lumina solară, fapt care, la rândul său, dădea de înțeles că nu mai băuseră sânge de ceva vreme. Țineau probabil regim, ca să arate mai zvelți și să pară mai violenți.

Erau vampiri care aveau nevoie de ajutor pentru a-i face față secolului douăzeci și unu, dar care nu se pierduseră cu totul printre schimbările petrecute de-a lungul timpului. Continuau să-și păstreze puterile — și n-aveau de gând să lase pe nimeni altcineva din școală să uite asta. Mă gândisem întotdeauna la ei în același mod.

Erau „de tip Evernight".

Când mi-am terminat vafele și am coborât la parter, holul cel mare era ticsit de elevi care râdeau și vorbeau. M-am înghesuit printre ei vreo două minute, simțindu-mă insignifiantă, până când am auzit o voce care mă striga, acoperind hărmălaia:

— Bianca!

— Balthazar!

Am zâmbit și mi-am înălțat mâna deasupra capului, fluturându-mi-o entuziasmată către el. Era un tip voinic, atât de înalt și de musculos, încât, așa cum se împingea prin mulțime în direcția mea, putea să pară intimidant dacă n-ar fi fost bunătatea din privirea lui și zâmbetul prietenos.

M-am săltat pe vârfuri și l-am strâns în brațe.

— Cum ai petrecut în vara asta?

— Excepțional! Am lucrat în schimbul de noapte pe un doc din Baltimore. A spus-o cu același gen de încântare cu care altcineva ar fi descris o vacanță de vis în Cancun. M-am împrietenit cu ceilalți tipi și am petrecut o grămadă de timp prin baruri. M-am apucat din nou și de fumat.

— Presupun că plămânii tăi pot să suporte. Ne-am adresat câte un zâmbet larg, neavând cum să dezvăluim poanta, cu atâția studenți umani care se foiau în jurul nostru. Ai nevoie de ajutor ca să-ți pui cap la cap lucrarea?

— Am terminat-o deja, e pe biroul doamnei Bethany.

Toți vampirii trebuiau să-și petreacă lunile de vară „angrenați în lumea modernă", așa cum spunea tema dată, și li se cerea să prezinte, la fiecare început de an școlar, câte un raport despre experiențele lor. Era un fel de eseu din infern, cu titlul Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Balthazar s-a uitat în jur.

— Patrice e aici?

— Nu. Își petrece, de fapt, ceva timp în Scandinavia. Cu o lună înainte, primisem o ilustrată din fiorduri. Spune c-o să termine cursurile peste un an sau doi. Am impresia că a cunoscut un tip.

— Păcat, a zis Balthazar. Eram nerăbdător să văd câteva fețe cunoscute. Adică, pe lângă cea care se-apropie în grabă dinspre… ora patru.

— Ce vrei să spui?

Am încercat să-mi dau seama ce direcție reprezenta ora patru pe cadranul unui ceas, însă vocea ei s-a și făcut auzită din dreapta, prin murmurul general, ca unghiile pe o tăbliță de ardezie.

— Balthazar!

Courtney i-a întins mâna ca și cum s-ar fi așteptat să i-o sărute. El i-a strâns-o o singură dată și a lăsat-o să cadă. Zâmbetul de pe buzele ei strălucitor rujate n-a tremurat nici măcar o clipă.

— Ai avut o vară minunată? Eu am fost la Miami, am făcut furori în cluburi. Absolut fantastic! Trebuie să mergi acolo cu cineva care cunoaște locurile la modă.

— Sunt surprinsă să te văd aici, am spus eu. Surprinsă părea să sune ceva mai amabil decât dezamăgită. Anul trecut n-ai lăsat impresia că te-ai fi distrat prea bine.

Ea a ridicat din umeri.

— M-am gândit să abandonez locul ăsta, dar în prima seară când am ieșit în Miami mi-am dat seama că purtam o rochie din sezonul trecut. Iar pantofii mei erau, să zicem, cu trei ani în urma modei. O gafă majoră! E evident că am nevoie să mă pun mai bine la curent, de aceea m-am gândit că o să mă mai descurc eu câteva luni la Evernight. Privirea ei se focalizase deja din nou asupra lui Balthazar. Plus că-mi face întotdeauna plăcere să petrec mai mult timp cu vechii prieteni.

— Dacă aș vrea să aflu mai multe despre modă, am comentat eu, n-aș veni într-un loc unde toată lumea poartă uniforme.

Buzele lui Balthazar au zvâcnit, ascunzând un surâs. Courtney și-a mijit ochii, în schimb zâmbetul i-a devenit mai larg când a remarcat puloverul meu lipsit de formă, lălâu, și fusta ecosez.

— Iar tu n-ai fost niciodată interesată să-nveți ceva despre modă. E evident. L-a bătut pe Balthazar pe umăr. Ne vedem mai târziu.

S-a îndepărtat agale, cu coada de cal lungă și blondă legănându-i-se într-o parte și-ntr-alta.

— Voiam să-ncerc să mă înțeleg mai bine cu ea anul ăsta, am murmurat. Cred că nu m-am schimbat atât de mult pe cât credeam.

— Nu-ncerca să te schimbi. Ești minunată așa.

Mi-am ferit privirea cu prudență. O parte din mine se gândea: Oh, nu, acum trebuie să-l dezamăgesc din nou pe Balthazar. Cealaltă parte nu putea să nu se bucure de ceea ce-mi spusese. Toată vara fusesem atât de singură — fără Lucas, fără nimeni — și să știu că aveam alături de mine pe cineva căruia îi păsa de soarta mea era ca și cum aș fi primit o pătură caldă după mai multe luni de frig.

Înainte de a apuca să mă gândesc la cel mai potrivit răspuns, peste mulțime s-a lăsat tăcerea. Ne-am întors cu toții, instinctiv, către podiumul din capătul opus al holului imens. Doamna Bethany era gata să-nceapă să vorbească.

Purta un costum gri, strâmt, mai apropiat de vestimentația secolului

Recenzii pentru Evernight - Vol. II - Visătoarea

[Cezara Ciobanu · Evaluare: 5 din 5 stele]

Am iubit cartea asta si am plans cand o citeam . Nota 10+ . Va rog mai creati si vol 3 in romana .