Comunicarea 2.0: New media, participare și populism

De Antonio Momoc

Volumul abordează comunicarea din perspectiva tehnologiilor de ultimă oră și a rolului pe care acestea îl au în propagarea discursului politic. Există două generații de politicieni populiști, care își promovează programele pe două căi distincte: cei vechi în special la televiziune, iar cei noi în mediul virtual. Cartea se adresează specialiștilor și studenților în comunicare și științe politice, precum și tuturor celor care vor să afle modalitățile în care politicienii și publicul se pot folosi de posibilitățile pe care le oferă noile mijloace de comunicare.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622415

Previzualizare carte

Introducere

Share, like, comment, join, search, online au intrat în ultimii ani în rândul expresiilor de zi cu zi, la fel cum petrecerea timpului pe internet, pe rețele sociale ca Facebook, Twitter, LinkedIn, pe bloguri, pe motoare de căutare, precum Google ori pe site-uri cu conținut generat de user (user generated content), precum Youtube, sunt activități obișnuite, frecvente.

Telefonul mobil conectat la internet nu mai este (doar) un accesoriu specific unui grup social sau o afișare ostentativă a unui anumit statut, ci un mijloc cotidian de informare, de relaxare sau de comunicare (precum radioul sau televizorul). Creșterea consumului de internet (în dauna altor tehnologii) nu a lăsat indiferente companiile multinaționale, corporațiile, guvernele, băncile, organizațiile civice neguvernamentale sau partidele politice. Jurnaliști, ONG-iști, politicieni, bancheri, acționari, oameni de afaceri, manageri, clienți, consumatori sau cercetători abordează noile tehnologii din perspectiva unor interese eteroclite. Domeniile lor de interes (afacerile, economia, politica) sunt afectate de new media, iar diverși actori sociali sau politici profită de noile oportunități tehnologice.

Comunicarea publică prin social media sau comunicarea 2.0 este cel mai nou mod de a face PR. Guvernele și companiile cu adevărat publice adoptă un nou mod de a face politică sau business, mai deschis și mai transparent: ele colaborează cu clienții, servesc publicului, ascultă cetățenii, restabilesc relațiile, oferă produse și servicii de mai bună calitate, fac mai puține greșeli, cheltuiesc mai puțin pe marketing, câștigă încrederea publicului, construiesc branduri împreună cu publicul.

Atât capitalismul, piața economică liberă, cât și democrația, piața ideilor politice, beneficiază de noile oportunități de comunicare 2.0. Unele voci constată însă că marketingul, piața, capitalismul au orientat internetul împotriva democrației (McChesney, 2013). Cei mai mulți cred, dimpotrivă, că social media democratizează regimurile politice și societățile contemporane așa cum nu s-a mai întâmplat cu niciun mijloc de comunicare, niciodată.

Pentru oamenii de relații publice sau publicitate, internetul este unul dintre cele mai noi instrumente de promovare a imaginii, de creștere a notorietății sau vânzărilor, de targetare sau câștigare de noi segmente de piață, reprezintă un canal de management al reputației sau de promovare a brandului. Pentru jurnaliști este fie sursă alternativă de informație, fie amenințare, ca sursă de zgomot și dezinformare. Odată cu blogosfera și cu social media a luat naștere jurnalismul participativ sau jurnalismul cetățenesc, noile tehnologii contribuind la dezvoltarea presei alternative.

Sociologii și politologii cercetează la rândul lor schimbările aduse de noile tehnologii în viața socială și politică, noile mișcări sociale, noile forme de mobilizare și participare politică. A fi activ și interactiv pe rețele sociale poate fi interpretat ca noi forme de implicare civică sau socializare cu cei cu care împarți aceeași viziune ori pur și simplu ca noi modalități de promovare a unui brand personal, politic sau comercial. La extreme, participarea online sau interactivitatea userilor este descrisă fie ca democrație digitală (Gil de Zúñiga et al., 2010), fie ca cyber-balkanism, ca fragmentare a interesului public în interese private, intolerante și exclusiviste, consecință a polarizării și izolării cetățenilor în „insule online care refuză dialogul, acceptarea sau împărtășirea de norme sau valori cu „locuitorii altor „insule" online (Sunstein, 2007).

Era digitală divide politic (Norris, 2001) și fragmentează social (Sunstein, 2007), este evidentă inegalitatea accesului la noile tehnologii de comunicare, iar această inechitate împarte societatea între cei care au acces la internet și cei care nu au. Suprapunându-se cu alte injustiții sociale, uneori cu lipsa de acces la curent electric sau cu necunoașterea limbajului calculatorului, absența internetului îi frustrează pe cei mai săraci cetățeni de informație și oportunități (ibidem). Dar probabil că așa cum televizorul a devenit un instrument accesibil oricui, indiferent de venit sau bunăstare socială, același lucru se va petrece în timp și cu noile tehnologii de comunicare conectate la internet.

Cert este faptul că search (Jarvis, 2009) și share (Jarvis, 2011) sunt descrise ca revoluții în comunicare, definind prin ele însele comunicarea online. A căuta informații (despre orice, oricine, oriunde te-ai afla) pe internet sau a pune la dispoziția tuturor participanților online propriul conținut, ca modus vivendi, reprezintă revoluția social media cu consecințe majore asupra jurnalismului, relațiilor publice, politicii, economiei sau marketingului. Companii ca Google sau Facebook au înțeles schimbarea pe care a generat-o internetul (Jarvis, 2009, pp. 5, 12) – noua eră a consumatorilor care dețin controlul. Cu cât share-uim mai mult, cu atât beneficiem mai mult de ceea ce share-uiesc ceilalți (Jarvis, 2011, p. 3).

Linkul și search-ul cu ajutorul motoarelor de căutare au oferit oamenilor posibilitatea de a găsi orice și de a intra în contact cu oricine. În web 2.0 oricine poate vorbi și oricine se poate face auzit, fiecare se poate organiza împreună cu alții în grupuri, în funcție de orice interes, nevoie sau cauză. Fiecare idee publicată pe blog are propriul permalink care reprezintă adresa online unde informația poate fi găsită oricând, iar oricine o poate trimite mai departe. În mediul online orice are legătură cu mesajul tău sau cu afacerea ta trebuie să aibă o adresă permanentă, astfel încât oamenii să te poată găsi, să te recomande sau să îți poată răspunde (Jarvis, 2009, pp. 24-25).

Participarea și activismul online, interactivitatea sau mobilizarea pe rețele sociale, ridică problema angajării cetățeanului în problemele curente, politice, culturale, civice, asocierii cu alții în sfera societății civile, implicării în rezolvarea sau gestionarea problemelor publice sau comunitare. Influența new media asupra politicului a dat naștere la reacții diferite, la optimiști ai participării 2.0 și la sceptici 2.0. Se vorbește de tehno-populism (Nicolas Pelissier) așa cum se susține democrația digitală. Scepticii 2.0 explică entuziasmul participării 2.0 ca pe un tehno-populism mesianic – optimiștii propovăduiesc salvarea democrației moderne prin noile tehnologii, prin noile instrumente de exprimare și mobilizare online.

Optimiștii 2.0 semnalează participarea online crescândă a indivizilor din regimurile autoritare, care protestează împotriva abuzurilor sau își cer libertatea pe rețele sociale; tehnofilii observă implicarea online a cetățenilor în cauze sociale sau de mediu în regimurile democratice și, în consecință, subliniază avantajele gândirii în rețea (cunoașterea de tip Wikipedia, la care poate contribui voluntar cu conținut orice user de internet) și ale conviețuirii în comunități care pun lucruri sau obiecte în comun (sharing economy). Un internet necenzurat se afirmă ca soluție universală la revoluția comunicării și a democrației moderne.

Scepticii insistă pe consecințele unui „dialog al surzilor" care se produce în mediul online, pe cyber-populismul liderilor politici și pe izolarea ideologică a userilor în „insule online, pe fragmentarea în comunități ale căror membri nu mai împărtășesc valori sau experiențe comune, așa cum se întâmpla în era jurnalismului tradițional. Optimiștii 2.0 sunt entuziasmați de „revoluțiile Facebook și Twitter din lumea arabă; pesimiștii sunt mai rezervați, exprimându-și îngrijorarea cauzată de apariția și ascensiunea pe bloguri sau rețele sociale a populiștilor în țările cu tradiție democratică (de exemplu, Movimento 5 Stelle și Beppe Grillo în Italia).

Noile tehnologii și participarea de masă pe internet au oferit companiilor și guvernelor oportunitatea a afla o cantitate uriașă de informații despre proprii cetățeni și consumatori, și de a folosi informațiile în interes politic și economic. În vreme ce pesimiștii luptă pentru apărarea intimității vieții private și a dreptului de a fi lăsați în pace, optimiștii sunt convinși că preocuparea exagerată pentru protejarea spațiului privat poate afecta conectivitatea cu alții în noua „eră a linkurilor" (Jarvis, 2011, p. 5). Iar pentru a fi conectați la lume, trebuie să facem publică informația despre noi și să share-uim conținut (Jarvis, 2011, p. 45).

În numele securității statului și sub pretextul prevenirii amenințărilor teroriste, guvernele occidentale promovează ingerința statului în viața privată a cetățenilor: Legile Patriotice din SUA (Patriot Act), introduse după atentatele de la 11 septembrie 2001, constituie o astfel de măsură prin care autoritățile justifică violarea corespondenței private dintre cetățeni, interceptarea și ascultarea telefoanelor, și supravegherea a ceea ce oamenii comunică pe e-mail, pe social media sau pe internet, în general. În războiul împotriva terorismului, guvernul american a limitat drepturile civile și a sporit puterea agențiilor federale de a abuza de atribuțiile de supraveghere și control, astfel că acuzatorii nu mai au nevoie de adunarea probelor împotriva suspectului de terorism, fiind suficientă suspiciunea că o anumită persoană privată ar intenționa să se angajeze, în viitor, într-o activitate teroristă. Astfel, prezumția de nevinovăție a fost anulată.

La rândul său, simțindu-se amenințat de modul în care s-au organizat tinerii pe rețele sociale în lumea arabă, guvernul comunist chinez a extins cenzura din media tradițională în mediul online. În contextul revoluției din Egipt, userii chinezi nu au putut căuta pe Twitter referiri la revoluția egipteană sau postări conținând cuvântul „Egipt". Cu ajutorul Marelui Firewall (menținut cu ajutorul unor companii americane), China cenzurează anumite site-uri, precum și posibilitatea de a da search, adică de a căuta orice fel de informație. China a scos în afara legii servicii precum Facebook, rețea socială care a fost de folos celor care s-au organizat pentru proteste de stradă în regimurile autoritare din Tunisia, Egipt sau Libia.

Începând din 2000, compania Google a activat pentru zece ani în China. Mai mulți ani la rând, Google a cenzurat căutările userilor, la cererea guvernului comunist chinez, blocând referirile sau rezultatele căutării la topicuri precum mișcarea Falun Gong sau Piața Tiananmen. În 2004, serviciul de știri al Google în China nu a afișat rezultatele la site-urile blocate de guvern. Google a lansat Google.cn în 2006 și s-a conformat cenzurii impuse de guvernul comunist chinez.

La începutul lui 2007, Google a anunțat parteneriatul cu China Mobile, cel mai mare operator de telefonie mobilă din lume, care furnizează servicii de telefonie mobilă și internet în China. Guvernul comunist a blocat temporar YouTube, în martie 2008, după ce imaginile filmate în timpul revoltelor din Tibet au devenit virale. YouTube nu a primit nici permisiunea de a difuza imagini de la Jocurile Olimpice de vară, din 2008, de la Beijing, China redirecționând vizitatorii către canalul controlat de stat, CCTV. În 2009, guvernul chinez a cerut Google să excludă site-urile străine din rezultatele căutărilor și a blocat YouTube fără explicații.

Doar după ce hackerii chinezi i-au atacat serverele, Google a decis că gigantul web trebuie să plece din China. Din 2010, Google a încetat cenzurarea serviciilor de căutare – Căutare Google, Știri Google și Google Căutare de imagini – pe Google.cn, redirecționând userii de pe Google.cn către Google.com.hk. Câștigătorii plecării Google de pe piața chineză au fost motorul de căutare Baidu, cel mai mare competitor al Google în China, și regimul comunist chinez, reconfirmat propagandistic de câștigarea unei bătălii simbolice cu un „dușman capitalist" puternic.

Regimurile politice și comunicarea ce legitimează menținerea lor la putere sunt influențate de internet, sunt constrânse să se adapteze sau profită de noile oportunități tehnologice ale erei web 2.0 pentru a câștiga simpatie și susținere. Pe măsură ce new media produce noi schimbări la nivelul comunicării umane, facilitând apariția unor noi forme de protest social sau de participare politică, disputa dintre tehnofili și tehnosceptici este departe de a se fi încheiat.

1. Comunicarea

Într-un index în care încercau să inventarieze sensurile oferite termenului, autorii americani Frank E.X. Dance și Carl E. Larson (1976) au identificat nu mai puțin de 126 de definiții ale comunicării. Comunicarea înseamnă, printre alte 100 de sensuri, punerea în comun de informații.

Etimologic, cuvântul comunicare provine din latinescul communis și din derivatul communicus, care a însemnat încă de la început punerea în comun a unor lucruri indiferent de ce natură (Dinu, 2007, p. 24). Pentru latini, communicus însemna a pune de acord, a fi în legătură cu sau a fi în relație, iar termenul a circulat în vocabularul anticilor cu sensul de a transmite și celorlalți, a împărtăși ceva celorlalți.

A pune în comun, a împărți cu alții, a împărtăși celorlalți se traduce în limba engleză prin verbul share. Potrivit Dicționarului englez-român 70.000 de cuvinte (Levițchi, Bantaș, 2005), share înseamnă – ca substantiv – parte, participare, contribuție, cotă-parte, iar ca verb – a împărți, a divide, a diviza, a distribui, a împărtăși. A share-ui este deja un barbarism uzitat în limba română, și folosit uneori și în legătură cu anumite activități ilegale de descărcare (download) de conținut audio, video, script atunci când sunt încălcate drepturi de proprietate privată, în condițiile în care unii useri împărtășesc opinia că ceea ce este online este un bun comun, al tuturor.

Sharing este o activitate centrală pe internet, specifică, în fapt, comunicării din era 2.0. În cartea Public Parts, How sharing in the Digital Age Improves the Way We Work and Live, Jeff Jarvis (2011, pp. 1-2, 21) puncta faptul că „așa cum Google a construit o industrie în jurul butonului Search, Facebook se află în centrul propriei sale industrii construită pe Sharing. Facebook încorporează și exploatează dorința noastră de a ne conecta unii cu alții". Analizând comunicarea online, și militând pentru bucuria și generozitatea userilor de a împărtăși (informații, conținut) cu ceilalți (share, link, connect, join), putem observa că, intenționat sau nu, Jarvis (2011) se întoarce la sensul inițial, etimologic, al comunicării umane, acela de punere în comun a unor lucruri sau informații.

Comunicarea verbală și nonverbală

Cel care a introdus pentru prima dată, în anul 1934, în lucrarea Die Spachtheorie, termenii de emițător, mesaj și receptor este lingvistul Karl Bühler „care a definit pentru prima oară actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radio" (Dinu, 2007, p. 117). În această schemă, cel care inițiază comunicarea este emitentul, iar cel căruia îi este destinat mesajul este destinatarul. Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal sau nonverbal. În vreme ce limbajul verbal este realizat cu ajutorul cuvintelor, limbajul nonverbal folosește alte modalități de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică, tonalitate, inflexiunile vocii etc.) (Pease, 1997).

În comunicarea dintre indivizi cea mai mare pondere o are, surprinzător, limbajul nonverbal.

Comunicarea nonverbală predomină în comunicarea interpersonală în proporție de 65% în opinia lui Ray Birdwhistell care are în vedere numai limbajul gestual, și 93% după Albert Mehrabian care are în vedere și parametrii vocali de tipul intonației, ritmului, înălțimii volumului sonor, care însoțesc expresia verbală, fără a aparține comunicării verbale sau lingvisticii propriu-zise. (Dinu, 2007, p. 18)

Un limbaj sau un cod „reprezintă o pluralitate de semne care au o semnificație comună pentru un număr de interpreți (participanți la procesul de comunicare)" (Petcu, 2002, p. 22). Un cod (sistem de semne) este alcătuit din unități (semne) și structuri (reguli de combinare), rolul său fiind acela de a asocia structuri de date cu structuri de semnificație. „Un cod este o funcție biunivocă stabilită între o mulțime M de mesaje și o mulțime S de semnale. Condiția de biunivocitate este obligatorie pentru asigurarea unei reversibilități perfecte între codificare și decodificare." (Dinu, 2007, p. 52)

În vreme ce limbajul reprezintă un sistem de semne (cod) intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare specific unei comunități umane particulare (etnice sau naționale). Pentru Christian Baylon și Xavier Mignot (2000, p. 35) „limba nu are realitate decât la indivizii care sunt membrii colectivității". Limba este un produs social particular, un ansamblu de convenții specifice unei comunități umane (etnice, naționale) adoptate de către vorbitorii acelei comunități pentru exercitarea comunicării prin vorbire. Element fundamental al identității culturale, limba comună asigură solidaritatea membrilor grupului. Statele naționale (etnice) au la bază comunitatea de vorbitori și cititori ai aceleiași limbi naționale (Anderson, 2000).

Limba pe care o vorbim ne impune o anumită viziune asupra realității, cel puțin așa susține ipoteza Sapir – Whorf. Potrivit acestei ipoteze, imaginea pe care ne-o formăm asupra realității înconjurătoare depinde de limba pe care o vorbim (Sapir, 1929, apud Dinu, 2007, pp. 19, 97). Luați exemplul cuvântului zăpadă căruia în limba română îi găsim sinonime ca omăt, nea sau ninsoare, potrivit DEX, Dicționarului explicativ al limbii române. Pentru un eschimos există zeci de variante pentru a descrie zăpada sau peisajele înghețate, primul care a subliniat acest lucru fiind antropologul Franz Boas (1858-1942) în urma unei expediții în nordul Canadei. Mulțimea de sinonime care descriu realitatea zăpezii de la Polul Nord exprimă viziunea nuanțată a eschimosului inuit despre realitatea mediului său înconjurător; cele mai multe dintre aceste variante ale cuvântului, deși semnifică o mulțime de tipuri de zăpadă pentru eschimos, nu pot găsi mai mult de un echivalent în limba română, respectiv în realitatea unui european din Balcani, de la nord de Dunăre.

Trebuie evitată confuzia dintre limbile naturale și coduri (limbaje), și trebuie să înțelegem asemănările și deosebirile dintre conceptele limbă și cod. Autorul cărții Comunicarea, Mihai Dinu (2007, p. 32), subliniază caracterizarea raporturilor dintre limbă și cod datorată lingvistului Pierre Guiraud:

Limba și codul sunt, și una și celălalt, sisteme de convenții care permit transformarea unui mesaj; astfel, limba este sistemul de echivalențe lexicale și de reguli sintactice cu ajutorul cărora ideile, gândirea sunt transformate în cuvinte articulate. Dar există între limbă și cod o diferență fundamentală: convențiile codului sunt explicite, prestabilite și imperative; cele ale limbii sunt implicite, ele se instituie spontan în chiar cursul comunicării. Omul a creat un cod în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul e închis și încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al userilor, pe când limba e deschisă și repusă în discuție cu fiecare vorbă nouă.

Descrierea pe care Bühler a dat-o comunicării lingvistice (Emițător – Mesaj – Receptor), sub forma analogiei cu radioul, a fost dezvoltată prin schema Shannon – Weaver în 1949, odată cu lucrarea The Matematical Theory of Communication a americanilor Claude Shanon și Warren Weavor. Teoria matematică a comunicării prezintă „traseul" unui mesaj care, elaborat de o sursă, este codificat de un transmițător sub forma unor semnale, ce traversează un canal în care există riscul de a fi distorsionate ca urmare a apariției unei surse de zgomot, după care ajung la receptorul care le decodifică în mesajul inițial, care este astfel încredințat destinatarului.

Mihai Dinu (2007, p. 20) atrage atenția asupra erorii frecvente pe care o facem atunci când presupunem că transmitem mesaje, adică greșeala de a discuta despre comunicare în termenii metaforei transportului. Din perspectiva metaforei transportului, cuvintele sunt presupuse a purta înțelesuri în ele însele, percepție greșită, întrucât vorbele nu își conțin sensurile, acestea existând doar în mintea celor care le utilizează. Cuvântul rostit nu e nimic altceva decât un semnal sonor care, ajuns la un receptor, poate sau nu să declanșeze în mintea acestuia un înțeles, strict