Victoria

De Daisy Goodwin

În 1837, la mai puțin de o lună după împlinirea vârstei de 18 ani, Alexandrina Victoria – o tânără ascultătoare, micuță de înălțime și mai ales femeie – devine regina Marii Britanii și a Irlandei. Mulți consideră acest lucru absurd: Drina, cum o numește familia, a fost întotdeauna strict controlată de mama ei și, nu în ultimul rând, de venalul consilier al acesteia, Sir John Conroy – cu siguranță nu are prestanța și vârsta necesare pentru a i se încredința puterea de a conduce cea mai mare națiune a lumii. Și totuși, din momentul în care moartea unchiului ei o face regină, tânăra atât de nesigură uimește pe toată lumea: abandonează prenumele pe care îl detestă, decizând că va fi regina Victoria; refuză să mai fie manipulată de Sir John și este hotărâtă să aibă singură întrevederi cu miniștrii ei. Întâlnirea cu cel care îi va fi prim-ministru, lordul Melbourne, o marchează în mod deosebit. Acest bărbat fascinat, cu o viață ieșită din comun, este primul care o ia în serios ca regină și femeie, iar sentimentele care se nasc între ei îi iau pe amândoi prin surprindere.
Însă pentru Victoria nu mai poate exista viață personală, și opinia generală este că trebuie să se mărite cu vărul ei, prințul Albert de Saxa-Coburg. Dar Victoria l-a considerat mereu plictisitor și extrem de critic – sigur este ultimul bărbat pe care l-ar dori drept soț. Surprizele însă sunt abia la început…

Succesul deosebit al primului sezon al serialului Victoria, difuzat de PBS în 2016, a determinat-o pe creatoarea și scenarista filmului, Daisy Goodwin, să publice în toamna aceluiași an și romanul omonim, devenit imediat un bestseller internațional.

Daisy Goodwin a absolvit istoria la Universitatea Cambridge și este autoarea romanelor Ultima mea ducesă și Sisi. Împărăteasa nefericită.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 31 ian. 2019
• ISBN: 9786063369940

Daisy Goodwin

Daisy Goodwin is a television producer and writer. She is married with two children and lives in London.

Previzualizare carte

Prolog

Palatul Kensington, septembrie 1835

O rază de lumină la revărsatul zorilor se răsfrângea pe crăpătura din colţul plafonului. Cu o zi în urmă arătase ca o pereche de ochelari, dar peste noapte un păianjen îşi brodase plasa peste fisură acoperind golurile, aşa că acum semăna, se gândea ea, cu o coroană. Nu coroana pe care o purta unchiul ei, care i se păruse grea şi incomodă, ci genul pe care ar putea să-l poarte o regină – dantelată, delicată şi totuşi puternică. La urma urmelor, capul ei era extrem de mic, după cum nu conteneau să remarce mama şi Sir John; când va sosi timpul, şi acum nu mai putea să existe nici o îndoială că momentul acela va veni, va avea nevoie de o coroană care să i se potrivească.

Dinspre patul cel mare se auzea un sforăit, şi mama care se lupta cu demonii din somn, strigând: „Nein, nein". Atunci când va veni vremea, se gândi ea, va insista să aibă propriul ei iatac. Mama va plânge, fără doar şi poate, şi va spune că nu încearcă decât să o protejeze pe nepreţuita ei Drina, dar ea va fi neclintită. Îşi imagina cum va spune: „Mamă, în calitate de regină mă apără cele două regimente de gardă¹. Îmi închipui că voi fi în siguranţă în propriul iatac".

Sigur va fi regină într-o bună zi; acum ştia acest lucru. Unchiul ei, regele, era bătrân şi într-o stare de sănătate proastă, şi în mod limpede era prea târziu pentru ca soţia lui, regina Adelaide, să mai dea naştere unui moştenitor al tronului. Dar Victoria – cum îşi spunea ea, deşi mama ei şi toţi ceilalţi o strigau Alexandrina, sau şi mai rău, Drina, diminutiv pe care ea îl găsea mai curând umilitor decât fermecător – nu ştia când va veni clipa aceea. Dacă regele avea să moară înainte de majoratul ei, peste doi ani, era foarte probabil ca mama ei, ducesa de Kent, să fie numită regentă, iar Sir John Conroy, prietenul ei personal, avea să-i rămână loial. Victoria se uită la plafon; Conroy era precum păianjenul – îşi ţesuse pânza peste palat – mama ei fusese prinsă rapid, dar când va veni timpul, se gândea Victoria, ea nu se va lăsa prinsă în capcană.

Victoria se înfioră, deşi era o dimineaţă caldă de iunie. În fiecare săptămână se ruga în biserică pentru sănătatea unchiului ei, regele, şi în mintea ei adăuga întotdeauna un mic mesaj pentru Atotputernic, că dacă chiar se hotărăşte să-l cheme la sânul Său pe Maiestatea Sa William al IV-lea, ar putea oare – din suflet Îl roagă – să aştepte până după aniversarea celor optsprezece ani ai ei?

Victoria nu avea o idee prea clară despre ce avea să însemne să fie regină. Primea lecţii de istorie de la guvernanta ei, Lehzen, şi meditaţii despre constituţie de la Decanul de la Westminster, dar nimeni nu putea să-i spună ce făcea de fapt toată ziua o regină. Unchiul ei, regele, părea să-şi petreacă mai tot timpul prizând tutun şi plângându-se de ceea ce numea „afurisiţii de liberali". Victoria nu-l văzuse purtându-şi coroana decât o singură dată, şi asta pentru că îl rugase să şi-o pună pentru ea. Îi spusese că o poartă atunci când deschide sesiunile parlamentului, şi o întrebase dacă i-ar plăcea să vină cu el. Victoria îi răspunsese că i-ar plăcea foarte mult, dar mama ei zisese că este prea mică. După aceea, Victoria o auzise pe mama vorbind despre asta cu Sir John; ea era în spatele unei sofale şi se uita la un album cu acuarele, aşa că nu o văzuseră.

„De parcă i-aş permite Drinei să fie văzută în public cu bătrânul acela îngrozitor", spusese mama ei supărată.

„Cu cât se prăpădeşte mai curând din cauza băuturii, cu atât mai bine. Ţara are nevoie de un monarh, nu de un bufon", replicase Sir John.

Ducesa suspinase: „Biata micuţa Drina. Este aşa de tânără pentru o asemenea responsabilitate".

Sir John pusese o mână pe braţul mamei sale şi spusese: „Dar nu va conduce singură. Eu şi Excelenţa Ta vom avea grijă să nu facă nimic nesăbuit. Va fi pe mâini bune".

Mama ei zâmbise cu timiditate, aşa cum făcea de fiecare dată când o atingea Sir John. „Biata mea fiică orfană de tată, ce norocoasă este să te aibă alături, un bărbat care o va sprijini în toate."

Victoria auzi paşi pe hol. În mod obişnuit, trebuia să stea în pat până când venea mama ei să o trezească, dar astăzi se duceau la Ramsgate, pentru aerul de mare, şi urmau să plece la ora nouă. Aştepta cu atâta nerăbdare să plece de acasă! Măcar la Ramsgate va putea să se uite pe fereastră şi să vadă oameni adevăraţi. Aici, la Kensington, nu vedea niciodată pe nimeni. Majoritatea fetelor de vârsta ei îşi făceau debutul în societate deja, dar mama ei şi Sir John spuneau că este prea periculos pentru ea să fie împreună cu persoane de vârsta ei. „Reputaţia ta este preţioasă. Odată pierdută, dusă e pe veci. O fată tânără, aşa ca tine, va face cu siguranţă greşeli. Este mai bine să nu ai această ocazie", spunea mereu Sir John. Victoria nu spunea nimic, aflase cu mult timp în urmă că protestele erau zadarnice, vocea lui Conroy era întotdeauna mai puternică decât a ei, iar mama ei îl susţinea mereu pe el. Tot ce putea face era să aştepte.

Ducesei, ca de obicei, îi luă mult timp să se îmbrace. Victoria şi Lehzen erau deja în trăsură când îşi făcu apariţia mama ei cu Conroy şi doamna de onoare, Lady Flora Hastings. Victoria îi văzu pe toţi trei pe trepte, râzând de ceva. Din felul în care aruncară o privire spre trăsură, Victoria ştiu că vorbeau despre ea. Apoi ducesa îi spuse ceva lui Lady Flora, care coborî treptele spre trăsură.

– Bună dimineaţa, Alteţa Voastră Regală, baroană. Lady Flora, o femeie spre treizeci de ani, cu păr nisipiu, care ducea întotdeauna o Biblie în buzunar, se urcă în trăsură. Ducesa mi-a cerut să vă însoţesc pe Domnia Voastră şi pe baroană la Ramsgate. Lady Flora zâmbi, dezgolindu-şi gingiile. Şi m-am gândit că ar fi o ocazie bună ca să studiem câteva aspecte legate de protocol. Zilele trecute, când a venit fratele meu în vizită, am observat că v-aţi adresat cu „Înălţimea Voastră. Ar trebui să ştiţi însă că numai unui duce i te adresezi cu „Înălţimea Voastră. Un biet marchiz, cum e fratele meu – şi aici gingiile deveniră şi mai evidente – nu este îndreptăţit la un astfel de titlu. A fost încântat, desigur – orice marchiz îşi doreşte să devină duce –, dar mi s-a părut că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă această greşeală. Este o chestiune măruntă, ştiu, dar aceste detalii sunt atât de importante, după cum sunt sigură că veţi fi de acord.

Victoria nu spuse nimic, dar îi aruncă o privire lui Lehzen, căreia îi displăcea în mod evident la fel de mult ca şi ei amestecul lui Lady Flora. Lady Flora se aplecă înainte.

– Neîndoielnic, baroană, sunteţi o guvernantă admirabilă, dar sunt nişte nuanţe pe care, dumneavoastră fiind nemţoaică, nu ne putem aştepta să le înţelegeţi.

Zărind o urmă de tremur pe chipul lui Lehzen, Victoria spuse:

– Cred că mă doare capul. O să încerc să dorm în trăsură.

Flora dădu din cap aprobator, deşi vizibil iritată că nu mai are ocazia să scoată în evidenţă lipsurile Victoriei şi ale lui Lehzen. Uitându-se la faţa ei pământie şi dezamăgită, Victoria închise ochii, uşurată. În timp ce o lua somnul, se întrebă – nu pentru prima oară – de ce mama ei alegea întotdeauna să împartă trăsura cu Sir John Conroy şi niciodată cu ea.

Cu toate că durerea de cap din trăsură fusese un şiretlic ca să evite predicile nesuferite ale lui Lady Flora, Victoria chiar începu să nu se simtă bine în a doua zi a vizitei la Ramsgate. Când se trezi, o durea aşa de tare în gât, încât abia putea să înghită.

Se duse la patul mamei sale. Ducesa dormea dusă, şi Victoria fu nevoită să o zgâlţâie de umăr destul de tare înainte ca aceasta să deschidă ochii.

– Was ist los, Drina? spuse iritată. De ce mă trezeşti? Este încă foarte devreme.

– Mă doare în gât şi foarte tare capul, mama. Cred că poate ar trebui să mă vadă un doctor.

Ducesa suspină şi, ridicându-se în capul oaselor în pat, puse o mână pe fruntea Victoriei. Simţea mâna răcoroasă şi catifelată pe piele. Victoria se sprijini de ea, cu dorinţa bruscă de a se întinde în pat şi de a pune capul pe umărul mamei. Poate că mama i-ar fi permis să se suie în pat lângă ea.

– Ach, e normală. Exagerezi întotdeauna, Drina. Ducesa puse capul plin cu moaţe de hârtie pe perne şi se culcă la loc.

Când Lehzen o văzu pe Victoria cum se strâmbă încercând să înghită ceaiul la masa pentru micul dejun, veni de îndată la ea.

– Ce s-a întâmplat, Alteţă, nu vă simţiţi bine?

– Mă doare când înghit, Lehzen.

Deşi marea ei plăcere în zilele pe care le petrecea la Ramsgate era să se plimbe pe mal şi să privească marea şi rochiile celorlalte doamne, împreună cu cockerul ei Dash, care îi alerga printre picioare, astăzi tot ceea ce voia Victoria să facă era să zacă într-o încăpere răcoroasă şi întunecoasă.

De data aceasta Lehzen fu cea care puse mâna pe fruntea Victo­riei. Era mai caldă decât mâna mamei, şi nu la fel de catifelată, dar reconfortantă. Guvernanta o mângâie cu timiditate pe Victoria pe obraz, apoi se duse la ducesă, care îşi bea cafeaua împreună cu Sir John şi cu Lady Flora, la o masă lângă fereastră.

– Cred, doamnă, că ar trebui să-l chemăm pe doctorul Clark de la Londra. Mă tem că prinţesa nu se simte bine.

– Oh, Lezhen, întotdeauna faci prea mult caz din orice. De dimineaţă am pus chiar eu mâna pe fruntea Drinei, şi totul era în regulă.

– Am crea prilej de mare panică dacă l-am convoca pe doctorul regal de la Londra, spuse Conroy. Nu ne dorim ca oamenii să-şi închipuie că prinţesa este plăpândă. Dacă chiar nu se simte bine – şi trebuie să spun că mie mi se pare că arată foarte bine –, atunci ar trebui să consultăm un medic local.

Lehzen făcu un pas spre Conroy şi spuse:

– Vă repet, Sir John, prinţesa trebuie să fie consultată de un doctor, de unul bun. Ce contează ce crede lumea când sănătatea ei este în pericol?

Ducesa ridică exasperată mâinile şi spuse cu accentul ei german puternic:

– Oh, baroană, întotdeauna exagerezi aşa de tare. Nu este decât o răceală de vară, şi nu este cazul să te frămânţi atât.

Lehzen era pe punctul de a protesta din nou când ducesa ridică o mână ca să o oprească:

– Baroană, cred că ştiu ce este bine pentru fiica mea.

Conroy aprobă din cap şi spuse cu vocea lui baritonală autoritară:

– Ducesa are dreptate. După cum ştim, prinţesa are tendinţa de a se preface bolnavă.

Victoria nu auzi răspunsul lui Lehzen, căci o cuprinse ameţeala şi se trezi căzând pe pardoseală.

Se trezi într-o încăpere întunecoasă. Dar nu era răcoroasă; de fapt, îi era atât de cald, încât se gândea că probabil o să se topească. Probabil că făcuse vreun zgomot, căci Lehzen fu la căpătâiul ei şi îi puse o compresă rece pe obraji şi pe frunte.

– Îmi este aşa de cald, Lehzen.

– Este de la febră, dar o să treacă.

– Unde este mama?

Lehzen oftă:

– O să vină curând, Liebes, sunt convinsă.

Victoria închise ochii şi căzu iar în somnul agitat, cu convulsii de la febră.

La un moment dat în cursul acelei zile lungi, Victoria îşi mai veni în fire şi simţi mirosul apei de lavandă cu care se dădea mereu mama ei. Încercă să o strige, dar vocea îi era doar un sunet slab şi răguşit. Când deschise ochii, încăperea era tot întunecată, şi nu vedea nimic. Apoi o auzi pe mama ei vorbind.

– Biata micuţa Drina, este aşa de bolnavă. Sper că nu-i va afecta înfăţişarea.

– Doctorul Clark spune că este puternică şi că se va face bine, răspunse Conroy.

– Dacă i s-ar întâmpla ceva, viaţa mea ar lua sfârşit. Ar trebui să mă întorc la Coburg.

– După ce trece febra, cred că ar trebui să facem nişte aranjamente pentru viitor. Dacă eu ar urma să devin secretarul ei particular, ar însemna că se va termina cu... prostelile.

Victoria o auzi pe mama ei spunând:

– Dragă Sir John. O vei îndruma pe Victoria aşa cum m-ai îndrumat întotdeauna şi pe mine. Victoria auzi un suspin şi pe urmă nişte şuşoteli, după care Conroy zise cu voce scăzută:

– O vom îndruma împreună.

– Întotdeauna.

Victoria întoarse capul ca să găsească un colţişor de pernă mai răcoros, apoi se cufundă în visele ei febrile.

Data următoare când deschise ochii, intra lumina prin fereastră, iar chipul îngrijorat al lui Lehzen era aplecat deasupra ei.

– Cum vă simţiţi, Alteţă?

Victoria zâmbi.

– Bine, cred.

Simţi cum o mână îi apucă încheietura, şi îl văzu pe doctorul Clark la căpătâiul ei.

– Pulsul este mult mai puternic astăzi. Cred că prinţesa ar putea să primească ceva de mâncare, puţină supă de legume sau de vită.

– Desigur, domnule doctor, mă voi ocupa de asta imediat.

Lehzen se îndrepta spre uşă când ducesa intră precipitat, cu părul aranjat într-o coafură complicată cu bucle lungi de o parte şi de cealaltă a capului.

– Drina! Am fost atât de îngrijorată. Se uită spre doctorul Clark. Pot să o ating, doctore?

Doctorul se înclină.

– Acum, că febra a trecut, nu există pericolul contagiunii, doamnă.

Ducesa se aşeză pe pat şi începu să mângâie obrazul Victoriei.

– Eşti aşa de palidă şi slabă, dar vei arăta din nou bine. Vom avea mare grijă de tine.

Victoria se strădui să zâmbească, dar efortul i se păru prea mare. Se gândi că mama ei arată foarte bine în dimineaţa aceea. Purta o rochie din mătase în dungi pe care Victoria nu i-o mai văzuse, şi la urechi îi atârnau nişte cercei noi cu diamante.

– Slavă Domnului că am trimis după dumneata la Londra, domnule doctor Clark. Altminteri, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla? spuse ducesa.

– Cred că prinţesa a contractat febră tifoidă, care poate fi fatală, dar sunt convins că dacă va fi îngrijită cum trebuie, Alteţa Sa Regală se va face bine complet.

Lehzen se întoarse cu un bol cu supă de legume. Se aşeză pe partea cealaltă a patului şi începu să-i dea Victoriei în gură câte o lingură.

– Mulţumesc, Lehzen, dar o voi hrăni eu pe fiica mea.

Ducesa luă lingura şi bolul din mâinile baroanei. Victoria o privi pe Lehzen ducându-se spre capătul încăperii, unde rămase în picioare. Mama împinse lingura spre buzele Victoriei care lăsă supa să-i alunece picătură cu picătură pe gât.

– Şi acum, încă una, Liebes.

Ascultătoare, Victoria deschise gura.

O scândură din podea scârţâi zgomotos când în încăpere intră Conroy.

– Ce scenă înduioşătoare! Mama devotată hrănindu-şi fiica în convalescenţă.

Victoria închise gura.

– Numai puţin încă, Liebes, spuse ducesa, dar Victoria scutură din cap că nu.

Conroy, care stătea în spatele mamei ei, se profila deasupra ei uriaş şi dominator.

– Trebuie să vă felicit, Alteţa Voastră Regală, pentru însănătoşire. Slavă Domnului că aţi moştenit constituţia robustă a mamei dumneavoastră.

Ducesa surâse.

– Drina este o adevărată Coburg.

Conroy îşi dezveli dinţii într-un zâmbet adresat Victoriei.

– Acum însă, că sunteţi pe cale să vă însănătoşiţi, trebuie să ne ocupăm de o chestiune. Spre deosebire de Domnia Voastră, regele nu este prea robust, şi este necesar să fim pregătiţi pentru ce va urma. Duse mâna la haină şi scoase o bucată de hârtie acoperită cu un înscris. Am pregătit un document prin care sunt numit secretar privat al Domniei Voastre. Eu şi ducesa credem că este calea cea mai bună de a ne asigura că veţi fi apărată când veţi ajunge pe tron.

– Da, Drina, eşti atât de tânără şi de plăpândă. Sir John va fi sprijinul şi ajutorul tău oricând.

De acolo de unde zăcea, Victoria vedea mâna lui Conroy odih­nindu-se pe umărul mamei sale şi îmbujorarea care radia pe obrajii ei. Conroy puse hârtia pe pat lângă mâna ei şi luă o pană şi o călimară de pe secreterul din dreptul ferestrei.

– Totul este foarte simplu. Conroy şedea lângă pat cu pana şi cerneala. După ce semnaţi hârtia, voi face toate aranjamentele.

– Eşti atât de norocoasă, Drina, că ai pe cineva care-ţi va apăra întotdeauna interesele, spuse ducesa.

Conroy se aplecă cu pana, şi Victoria aproape că simţea mirosul ambiţiei în respiraţia lui. Îl privi fix în ochii negri, clătinând din cap.

Conroy o ţintuia cu privirea, iar în colţul gurii îi tresărea un muşchi aproape invizibil.

– Aştept cu nerăbdare să vă servesc cu aceeaşi credinţă cu care am servit-o pe mama Domniei Voastre.

Victoria scutură din nou din cap. Conroy se uită la ducesă, care puse o mână peste a fiicei sale.

– Nu vrem decât să facem ce este mai bine pentru tine, Liebes. Să te apărăm de unchii tăi cei răi. Acel îngrozitor Cumberland va face totul ca să te împiedice să fii regină.

Victoria încercă să se ridice în capul oaselor, dar trupul o trădă, iar ea simţi cum ochii i se umplu de lacrimi de frustrare. O văzu pe Lehzen aplecându-se înainte, cu mâinile încleştate şi ochii arzând de furie împotriva lui Conroy. Mânia guvernantei o încurajă pe Victoria şi îi readuse încrederea. Întoarse capul spre mama ei şi spuse cât putu de tare:

– Nu, mama.

Buclele mamei tremurară uşor.

– Oh, Drina, eşti încă slăbită din cauza febrei. Vom vorbi despre asta mai târziu.

Simţi cum Conroy îi pune cu forţa pana în mână, apoi o apasă pe hârtie.

– Putem să vorbim despre amănunte desigur, dar mai întâi trebuie să semnaţi asta.

Victoria se întoarse spre Conroy şi spuse cu mare efort:

– Eu... nu... voi... semna... niciodată.

Mâna lui Conroy spori strânsoarea asupra încheieturii ei, iar el se aplecă şi îi şopti în ureche:

– Dar trebuie să o faceţi.

Cumva, ea găsi forţa să-şi tragă mâna. Iar în mişcare, răsturnă călimara al cărei conţinut se vărsă pe aşternuturi formând o pată mare neagră. Alarmată, mama ei scoase un ţipăt şi se ridică pentru a-şi feri rochia cea nouă.

– Vai, Drina, ce-ai făcut!

Conroy o ţintui cu o privire furioasă.

– Nu permit asemenea... purtare. Nu permit.

Ridică mâna, şi pentru o clipă Victoria se gândi că ar putea să o lovească, dar Lehzen păşi în faţa lui.

– Cred că prinţesa este aprinsă la faţă, nu sunteţi de acord, domnule doctor? Poate că ar trebui să-i controlaţi pulsul în caz că are din nou febră.

Doctorul Clark ezită, nevoind să o supere pe ducesă, protectoarea lui. Reflectă însă că ar fi mai rău să i se împotrivească moştenitoarei tronului, aşa că făcu un pas înainte şi apucă încheietura mâinii Victoriei.

– Într-adevăr, pulsul pare să fie ceva mai ridicat. Cred că prinţesa ar trebui să se odihnească acum – ar fi din cale afară de grav dacă i-ar reveni febra.

Ducesa îl privi pe Conroy, care stătea nemişcat, cu chipul alb de furie.

– Nu-i nimic, Sir John, vom vorbi din nou cu Drina când va fi iar în apele ei. Este prea bolnavă, şi nu ştie ce face. Luându-l de braţ, îl trase afară din încăpere, iar doctorul Clark îi urmă.

După ce plecară, Victoria ridică privirea spre Lehzen care încerca să împiedice pata de cerneală să se întindă pe aşternuturi şi şopti:

– Mulţumesc.

Baroana se aplecă şi o sărută pe frunte.

– Aţi fost atât de curajoasă, Alteţă. Strânse mâna Victoriei. Ştiu că veţi fi o mare regină.

Victoria surâse înainte să închidă ochii, epuizată. Mai distingea încă mirosul slab de lavandă. Nu o va ierta niciodată pe mama ei pentru că-i permisese lui Conroy să încerce să o intimideze în felul acesta. Cum de nu înţelegea mama că propria ei fiică era mai importantă decât bărbatul acela îngrozitor? Aveau să se întoarcă, ştia, cu hârtia aceea a lor. Dar ea nu avea să o semneze niciodată. Le va părea rău – mamei, lui Conroy, lui Lady Flora – pentru răutatea lor. Credeau că ea este o nulitate, un pion care poate fi mutat de colo-colo, dar într-o bună zi ea va fi regină. Şi atunci totul va fi altfel. Numai de-ar trăi regele, unchiul ei, până când va împlini ea optsprezece ani.

În limba engleză, Household Cavalry, format din două regimente ale armatei britanice, cu rolul de a o apăra pe regină (n.tr.)

Capitolul 1

Palatul Kensington, 20 iunie 1837

Când deschise ochii, Victoria văzu un petic anemic de lumină intrând printre obloane. O auzea pe mama ei cum respiră în patul cel mare din cealaltă parte a încăperii. Dar nu va mai dura mult. Curând, se gândi Victoria, va avea propriul dormitor. Curând va putea să coboare scările fără să o mai ţină de mână pe Lehzen; curând va putea să facă orice avea chef. Îşi sărbătorise a optsprezecea aniversare luna trecută, aşa că atunci când va sosi clipa, va domni singură.

Dash înălţă capul, şi atunci Victoria auzi paşii grăbiţi ai guvernantei. Dacă Lehzen venea acum, nu putea să însemne decât un singur lucru. Se dădu jos din pat, se duse la uşă şi o deschise exact când Lehzen întindea mâna să ciocănească. Baroana arăta aşa de comic, cum stătea cu mâna întinsă, că Victoria începu să chicotească, dar se controlă când văzu expresia de pe chipul guvernantei.

– Mesagerul de la Windsor este jos. Poartă pe braţ o banderolă neagră. Lehzen se înclină într-o plecăciune adâncă, adăugând: Maiestatea Voastră.

Victoria simţi cum zâmbetul i se răspândeşte pe tot chipul înainte să se poată controla. Întinzând mâna, o trase pe Lehzen aproape de ea, şi fu mişcată de devotamentul pe care îl văzu în ochii căprui îngrijoraţi ai femeii mai vârstnice.

– Scumpa mea Lehzen, sunt atât de bucuroasă că tu eşti prima persoană care-mi spune aşa.

Guvernanta privi spre silueta care dormea în pat, dar Victoria scutură din cap.

– Nu vreau să o trezesc pe mama încă. Primul lucru pe care îl va face va fi să-l cheme pe Sir John, şi apoi amândoi vor începe să-mi spună ce să fac.

Buzele lui Lehzen se strânseră convulsiv.

– Dar eşti regina, Drina. Se opri, dându-şi seama de gafă. Vreau să zic, Maiestate. Nimeni nu mai poate să-ţi spună ce să faci acum.

Victoria zâmbi.

Se deschise o uşă în capătul coridorului, şi se năpusti înăuntru Brodie, tânărul servitor, care încetini pasul respectuos la vederea celor două femei. Pe când se apropia, Victoria observă cum ezită, apoi cum îşi ia seama şi se înclină adânc. Simţi că-i vine să zâmbească; era aproape la fel de mic ca ea, aşa că gestul lui părea caraghios, dar ştia că acum datoria ei era să păstreze un aer serios. O regină avea voie să râdă, dar nu de supuşii ei.

– Arhiepiscopul este aici, anunţă el, după care adăugă în grabă: Maiestatea Voastră.

Pe feţişoara pistruiată a lui Brodie se citea o mare uşurare că i se adresase corect.

Lehzen îl privi pătrunzător.

– Şi nu ai mai spus nimănui?

Băiatul scutură din cap.

– Am venit direct la Domnia Voastră, doamnă baroană, aşa cum am fost instruit.

Urmă un scurt răgaz până când Lehzen scoase o monedă din săculeţul ei de mână şi i-o dădu băiatului care o luă la goană entuziasmat de recompensă, uitând de orice pretenţie de demnitate.

– Maiestate, ar trebui să vă duceţi acum, înainte să...

Lehzen aruncă o privire peste umărul Victoriei, la silueta din pat.

Victoria îşi trase mantia peste cămaşa de noapte. Deşi ar fi pre­ferat să se îmbrace mai întâi, ştia că până avea să termine să se aranjeze, toată casa se va fi trezit, iar mama ei şi Sir John ar începe deja să se amestece. Nu, se va duce acum; avea să înceapă aşa cum avea de gând să continue.

Victoria o urmă pe Lehzen prin Galeria Regală, pe lângă portretul reginei Anne care, după cum îi tot amintea fără încetare Lehzen, era ultima femeie care stătuse pe tronul Angliei. Trecând prin faţa chipului posomorât şi nefericit al lui Anne, Victoria nădăjdui să nu arate vreodată atât de năpăstuită. Se zări fugitiv în oglindă. Obrajii îi erau trandafirii, iar ochii albaştri străluceau de entuziasm. Nu era îmbrăcată ca o regină, aşa cum era în cămaşa de noapte, cu părul despletit căzut pe umeri, dar se gândi că astăzi arată ca o regină.

Când ajunseră în capul scărilor impozante, Lehzen întinse mâna, aşa cum făcea mereu.

Victoria trase adânc aer în piept.

– Mulţumesc, Lehzen, dar mă descurc şi fără să fiu ajutată.

Chipul celeilalte femei fu străfulgerat pe rând de surpriză, apoi de îngrijorare.

– Ştii că mama ta mi-a spus că trebuie să fiu tot timpul în preajma ta, dacă cumva cazi.

Victoria îşi înălţă privirea spre ea.

– Sunt perfect capabilă să cobor scările fără vreun incident.

Lehzen încercă să protesteze, dar văzând privirea din ochii Vic­toriei o lăsă mai moale.

Victoria porni în jos pe scări şi spuse, privind peste umăr:

– Lucrurile nu pot rămâne cum au fost, Lehzen, acum că sunt regină.

Lehzen rămase nemişcată, cu piciorul în aer, gata să-l pună pe treaptă, de parcă ar fi îngheţat aşa. Vorbele ei erau domoale, dar pline de durere:

– Presupun că nu vei mai avea nevoie de guvernantă. Poate că a sosit vremea să mă întorc acasă, la Hanovra.

Victoria întinse mâna şi chipul i se îmblânzi.

– Oh, Lehzen, nu asta am vrut să spun. Nu vreau să pleci nicăieri. Doar pentru că am hotărât să cobor scările singură nu înseamnă că nu te vreau lângă mine.

Lehzen luă mâna Victoriei, şi culoarea începu să-i revină în obraji.

– Nu vreau să te părăsesc niciodată, Maiestate. Singura mea dorinţă este să te slujesc.

– Şi aşa va fi, Lehzen. Dar nu mai este nevoie să mă ajuţi să cobor scările. Victoria privi în sus unde mama ei continua să doarmă. Partea aceea din viaţa mea a luat sfârşit.

Lehzen dădu din cap că înţelege.

– Şi poţi să le spui servitorilor că în noaptea asta mă mut în dormitorul reginei Mary. Consider că a venit timpul să am propria încăpere, nu crezi?

Lehzen zâmbi:

– Ba da, Maiestate. Cred că o regină nu doarme într-un pătuţ lângă patul mamei sale.

La capătul de jos al scărilor se opri. Arhiepiscopul şi lordul şambelan erau în spatele uşii de la bibliotecă. Aşteptase atât de mult timp acest moment, şi totuşi acum când sosise, trebui să lupte împotriva unui impuls subit de a se refugia în tihna încăperii ei de studiu.

Nu mai fusese niciodată singură într-o încăpere cu un bărbat, darămite cu un arhiepiscop. Apoi auzi tropăitul labelor lui Dash care cobora scările de lemn. Se aşeză la picioarele ei, cu privirea plină de entuziasm ridicată spre ea. El măcar era pregătit pentru aventura care urma să înceapă. Victoria respiră adânc şi se îndreptă către uşă. Era regina acum.

Cei doi bărbaţi vârstnici cu părul sur se înclinară când intră ea în bibliotecă, şi Victoria auzi genunchiul arhiepiscopului trosnind când acesta îngenunche să-i sărute mâna.

– Cu regret vă informez că unchiul Domniei Voastre, regele, şi-a dat sufletul la ora 2.34 în această dimineaţă. Regina Adelaide a fost la căpătâiul său, spuse arhiepiscopul.

Victoria îşi ridică privirile spre cele două chipuri încadrate de favoriţi ce se profilau dominatoare.

– Bietul şi dragul meu unchi. Dumnezeu să se îndure de sufletul său.

Amândoi bărbaţii îşi plecară capetele. Victoria se întrebă ce ar trebui să mai spună, dar gândurile îi fură întrerupte de senzaţia produsă de o limbă mică şi aspră care o lingea pe picior. Dash încerca să-i atragă atenţia. Îşi muşcă buza.

– Ultima dorinţă a regelui a fost ca regina Adelaide să vă fie încredinţată.

Lordul şambelan privi în jos spre Dash, cu o fluturare rapidă din pleoape. Victoria cunoştea privirea aceea pe care o mai văzuse de multe ori; era expresia afişată de un bărbat care avea sentimentul că ceea ce face este sub demnitatea lui. Voia să spună că treaba lui era să se ocupe de cele mai importante afaceri ale statului, nu să se îngrijească de o fetişcană şi de căţelul ei.

Victoria îşi îndreptă umerii şi înălţă cutezătoare bărbia, încercând să se înalţe mai mult decât cei 1,50 m ai ei, măcar la 1,52 – tare şi-ar fi dorit câţiva centimetri în plus. Era extraordinar de greu să fii impunătoare ca o regină când toţi puteau să-ţi vadă creştetul capului. Reflectă o clipă şi se hotărî să folosească fraza pe care odată o auzise rostită de unchiul ei, regele, şi de atunci tânjise să o folosească şi ea.

– Mulţumesc, domnilor. Aveţi permisiunea mea să vă retrageţi.

Păstră o expresie cât se poate de calmă pe chip, în timp ce arhiepiscopul şi lordul şambelan se înclinară şi începură să se îndrepte spre ieşire cu spatele. Era un spectacol grozav de caraghios să-i vezi pe cei doi bărbaţi vârstnici mergând cu spatele ca şi când ar fi fost traşi de sfori, dar ea ştia că nu are voie să râdă. Faptul că era regina îi dădea dreptul să concedieze, dar nu şi să ia în derâdere. Orice monarh avea nevoie de demnitate. Îşi aminti cât de stânjenită se simţise când unchiul ei începuse să cânte un cântec despre un marinar beat în toiul unui banchet oficial. Se gândi că fusese foarte ameţit de băutură, şi aşa cum cânta el, la colţurile gurii îi apăruseră firişoare de salivă. Ea se uitase peste masă la chipurile curtenilor ca să vadă cum reacţionează, dar, fără excepţie, feţele tuturor rămăseseră senine şi impasibile, ca şi când nu se întâmpla nimic neobişnuit. Singurul semn că cineva observase giumbuşlucul de beţiv al regelui fusese un valet tânăr căruia i se zguduiau umerii de râs, până când un coleg mai vârstnic îl înghiontise să se oprească. În momentul acela luase hotărârea să nu lase niciodată să se întâmple aşa ceva când avea să fie ea regină. Ideea că pe sub chipurile acelea senine curtenii ei ar putea să râdă de ea era de nesuportat.

Victoria privi în jurul ei, dar cum nu se vedea nimeni, îşi ridică poalele cămăşii de noapte şi o luă la fugă pe scări cu Dash care lătra, după ea. Alergatul era interzis conform regulilor de la Kensington, un set de uzanţe elaborate de către mama ei şi Conroy ca să-i controleze fiecare aspect al existenţei. Urcatul scărilor în fugă ar fi fost de neimaginat chiar ieri, dar astăzi putea să facă orice avea chef.

Jenkins, care o îmbrăca, o aştepta. Rochia neagră de mătase, cea care fusese comandată săptămâna trecută când devenise limpede că regele nu avea să-şi mai revină din boală, era întinsă pe un fotoliu. Jenkins dorise să comande mai multe rochii, dar Sir John spusese că este o cheltuială fără rost. Acesta era încă un lucru care va trebui să se schimbe acum că era regină.

Jenkins o privea ciudat. Victoria îşi dădu seama că ţine pumnii strânşi.

– Acum trebuie să comanzi celelalte veşminte de doliu pentru mine, Jenkins. Nu văd nici un motiv să mai amânăm.

– Da, Înălţimea Voastră.

Chipul rotund al lui Jenkins era împărţit în două de zâmbetul larg.

Victoria ridică braţele, iar Jenkins îi trase rochia neagră peste cap. Se răsuci ca să se privească în oglinda mare în ramă de lemn. Rochia neagră de mătase cu mâneci bufante era foarte diferită de rochiile simple de muselină în culori pastelate pe care le considera potrivite mama ei. Rochia de doliu o făcea să pară mai în vârstă, iar mânecile împodobite cu dantele dădeau înfăţişării ei un aer de severitate pe care îl găsea mulţumitor. Netezi pliurile din talie.

Auzind un sunet undeva între suspin şi icnet, Victoria se întoarse şi o văzu pe Lehzen nemişcată în spatele ei.

– Oh... iertare... Maiestate. Nu sunt obişnuită să vă văd în negru, arătaţi atât de...matură.

Victoria îi zâmbi lui Lehzen:

– Mă bucur. A venit vremea ca oamenii să nu mă mai vadă ca pe o fetiţă.

Uşa de la dormitor se deschise brusc cu putere. Ducesa de Kent se precipită înăuntru, cu părul încă pe moaţe, cu şalul de lână cu motive elaborate fluturând pe lângă ea.

– Mein Kind, unde te-ai dus?

Vocea ducesei era, ca de obicei, plină de reproşuri. Dar apoi Victoria văzu că mama ei îşi dă seama de rochia neagră, şi urmări cum expresia ei trece de la vexare la şoc.

– Der König?

Victoria dădu din cap că da. Mama ei o luă în braţe, iar ea îşi îngădui să se relaxeze în acea îmbrăţişare cu parfum de levănţică.

– Mein kleines Mädchen ist die Kaiserin.²

Victoria se smulse din îmbrăţişare.

– Gata cu limba germană, mamă. Acum eşti mama reginei Angliei.

Ducesa dădu din cap că da, cu moaţele de hârtie tresăltând. Puse o mână tremurândă pe obrazul Victoriei. Ochii ei albastru-deschis erau umezi.

– Oh, micuţa mea Drina, ţi-am povestit despre călătoria mea de la Amorbach prin toată Franţa când te purtam în pântec?

Mimă o burtă mare ca o sarcină de luna a opta. Victoria încuviinţă din cap.

– De multe ori, mamă.

Dar ducesa era de neoprit.

– Nu era decât o trăsură închiriată, atât de inconfortabilă. Dar am ţinut tot timpul picioarele încrucişate pentru ca tu, Liebes, să te poţi naşte în Anglia. Ştiam că dacă te-ai fi născut oriunde altundeva, atunci unchii tăi cei mizerabili ar fi spus că nu eşti englezoaică şi deci nu poţi fi regină. Numai că eu am rezistat.

Ducesa surâse la amintirea isprăvii ei legată de naşterea copilului. Avea dreptate, bineînţeles, şi Victoria ştia acest lucru. Deja erau suficiente voci care se îndoiau că o fată de optsprezece ani ar putea fi un monarh potrivit, dar ideea unei fete de optsprezece ani născută pe Continent nu ar fi fost niciodată acceptată.

– Ce păcat că bietul tău tată nu a trăit să vadă ziua aceasta.

Ducesa îşi ridică privirea spre portretul în mărime naturală al defunctului duce de Kent odihnindu-şi mâna pe un tun, care era agăţat în spatele lor.

– Dar, mamă, chiar dacă nu ar fi murit când eram eu mică, nu ar fi apucat niciodată să mă vadă regină, nu? Singurul motiv pentru care sunt regină este pentru că el este mort.

Ducesa scutură din cap, enervată de insistenţa plină de pedanterie a Victoriei privind realitatea succesiunii.

– Da, ştiu, dar tu ştii ce vreau să spun, Drina. Ar fi fost atât de mândru la gândul că dintre toţi fraţii lui, copila lui a devenit regină. Gândeşte-te numai, dacă nu aş fi fost ceea ce tatăl tău spunea mereu o „iapă de prăsilă din Coburg", atunci monstrul acela, unchiul tău Cumberland, ar fi acum rege.

Ducesa se cutremură teatral şi îşi făcu semnul crucii.

– Ei bine, nu este. În orice caz, nu al Angliei. Dar, bineînţeles, acum este regele Hanovrei, spuse Victoria. Era o inconsecvenţă în legile succesiunii pentru că, deşi putea să moştenească tronul britanic, ca femeie îi era interzis să domnească în statul german care fusese condus în comun de când Electorul de Hanovra devenise George I în 1713. În calitate de următorul moştenitor pe linie bărbătească la succesiune, unchiul ei, Cumberland, moştenise ducatul german.

– Hanovra! Este, cum îi zice, o picătură în mijlocul Germaniei. Să se ducă să fie rege acolo, şi să ne lase pe noi în pace!

Victoria trase de corsajul rochiei ca să stea drept. De când se ştia, mama ei încercase să o sperie cu bărbatul acela pe care îl numea „nemernicul acela de Cumberland, unchiul tău". El era motivul pentru care Victoria dormise întotdeauna în dormitorul mamei sale, fiindcă aceasta credea că dacă ducele ar fi venit în toiul nopţii să o atace pe Victoria, măcar ar fi putut să se interpună între asasin şi copila ei, apărând-o cu trupul său.

Victoriei îi era uşor să creadă că unchiul ei este capabil de crimă; înfăţişarea lui era aproape comic una de ticălos – înalt şi cadaveric, cu o cicatrice lividă dintr-un duel care se întindea pe obraz. Când valetul lui fusese găsit cu gâtul tăiat, bănuiala generală fusese că vinovat este Cumberland. Avea mai puţină încredere în capacitatea mamei de a o apăra. Oricât de hotărâtă era ducesa, Victoria nu credea că ar fi fost în stare să se apere de un bărbat de peste 1,80 cu un brici nemilos.

În momentele acestea, mama ei se agita:

– De ce nu m-ai trezit de îndată? Se uită cu reproş la Lehzen. Ar fi trebuit să-mi spui, baroană.

Baroana lăsă capul în jos, dar nu spuse nimic. N-ar fi putut să spună că acţionase conform instrucţiunilor explicite ale fiicei. Înainte ca ducesa să apuce să mai protesteze, se deschise uşa şi intră Sir John Conroy, care se plantă, cum făcea întotdeauna, în mijlocul încăperii, ca şi când ar fi luat în stăpânire un teritoriu nou cucerit.

Ducesa se răsuci imediat şi se îndreptă nerăbdătoare spre el.

– Oh, Sir John, aţi auzit?