Inocență pierdută

De Hoyt Elizabeth

Când diavolul întâlnește un înger, acesta îl poate duce în rai… sau în iad.

Crescută la țară, Lucy Craddock-Hayes este foarte mulțumită de viața liniștită pe care o duce. Însă ziua în care, din întâmplare, dă peste trupul unui bărbat inconștient – un bărbat inconștient și complet dezbrăcat – va schimba pentru totdeauna acest lucru.

Aproape ucis în bătaie de dușmanii săi, vicontele Simon Iddesleigh nu se poate gândi decât la răzbunare. Dar în perioada în care Lucy are grijă de el, Simon nu doar își recapătă încet, încet sănătatea, dar ajunge să fie fascinat de onestitatea tinerei – și, în același timp, să fie cuprins de o dorință care amenință să-i mistuie pe amândoi.

Fermecată de inteligența lui deosebită, de înfățișarea elegantă și de manierele alese, Lucy se îndrăgostește fulgerător. Dar, deși inocența ei este în siguranță – căci onoarea îl împiedică pe Simon să o seducă –, viața lui Lucy este pusă în mare primejdie când setea lui de răzbunare îi aduce dușmanii în preajmă. Și, în timp ce Simon pornește o luptă din care trebuie să iasă învingător, Lucy începe propriul război pentru a-i salva sufletul, folosind singura armă pe care o are la dispoziție – dragostea ei…

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066866446

Previzualizare carte

Capitolul 1

vignette.jpg

Maiden Hill, Anglia

Noiembrie 1760

Mortul de la picioarele Lucindei Craddock-Hayes arăta ca un zeu prăbușit. Apollo, sau mai degrabă Marte, vestitorul războiului, întruchipat ca om și căzut din cer pentru a fi descoperit de o fecioară în drum spre casă. Doar că zeii rareori sângerau.

Sau mureau, că tot venise vorba.

— Domnule Hedge, strigă Lucy peste umăr.

Aruncă o privire pe drumeagul singuratic ce ducea din orășelul Maiden Hill la casa Craddock-Hayes. Părea a fi la fel ca în momentul descoperirii ei: pustiu, în afară de ea, de servitorul ei, care venea gâfâind din urmă, și de cadavrul ce zăcea în șanț. Cerul era apăsător, de un cenușiu iernatic. Lumina începuse deja să scadă, deși nu era nici ora cinci după-amiază. Drumul, tăcut și rece, era mărginit de copaci fără frunze.

Lucy se înfioră și își strânse mai tare șalul în jurul umerilor. Mortul era întins cu fața în jos, gol-pușcă și lovit peste tot. Liniile prelungi ale spatelui erau mânjite de o pată de sânge coborând de pe umărul drept. Mai jos avea șolduri zvelte, picioare musculoase și păroase, și labe osoase, surprinzător de elegante. Lucy clipi și își îndreptă din nou privirea spre fața lui. Chiar și mort era chipeș. Capul lui, întors într-o parte, dezvăluia un profil patrician: un nas lung, pomeți înalți și osoși și o gură mare. O sprânceană, arcuită peste ochiul închis, era tăiată de-a curmezișul de o cicatrice. Părul de culoare deschisă, tuns scurt, se întindea uniform pe craniu, în afară de locurile unde era năclăit cu sânge. Mâna stângă îi era întinsă peste cap, iar pe arătător se vedea o urmă în locul unde ar fi trebuit să se afle un inel. Ucigașii lui îl furaseră, probabil, împreună cu toate celelalte lucruri. În jurul corpului, noroiul era răscolit, iar lângă șoldul mortului era imprimată urma unui călcâi de cizmă. În rest, nu se vedea nici un indiciu despre cel care îl aruncase acolo ca pe un gunoi.

Lucy simți lacrimi absurde înțepând-o în ochi. Era ceva în felul în care fusese abandonat acolo, gol-pușcă și umilit de ucigașii lui, care părea o insultă teribilă la adresa acelui bărbat. Era insuportabil de trist. „Prostuțo", se mustră singură. Auzi un bombănit ce se apropia tot mai mult. Se grăbi să-și șteargă umezeala de pe obraji.

— Mai întâi îi vizitează pe soții Jones și pe toți micuții lor, niște mucoși nerozi. Apoi urcăm dealul până la bătrâna Hardy – cotoroanță urâcioasă, nu știu de ce nu a fost încă băgată în pământ cu o lopată. Și să fie asta tot? Nu, nu-i nici pe jumătate tot. Apoi, mai apoi, musai să facă vizite în toată parohia. Iar eu să car borcane mari de piftie peste tot.

Lucy își înăbuși impulsul de a-și da ochii peste cap. Hedge, servitorul ei, purta un tricorn unsuros îndesat peste o claie de păr sur. Pardesiul și jiletca prăfuite îi erau la fel de ponosite, și alesese să își scoată în evidență picioarele crăcănate cu o pereche de ciorapi cu broderie stacojie, fără îndoială dintre cei aruncați de tatăl ei.

Hedge se opri lângă ea.

— O, Doamne, numai nu o mortăciune!

Căzând pradă surprinderii, omulețul uitase să se cocârjească, dar când Lucy se întoarse spre el, corpul lui vânos se împuțină sub ochii ei. Spatele i se curbă, umărul, pe care purtase greutatea îngrozitoare a coșului ei acum gol, se prăbuși, iar capul îi căzu într-o parte, apatic. Ca piesă de rezistență, Hedge scoase o cârpă în carouri și își șterse cu mare grijă fruntea.

Lucy ignoră toate acestea. Văzuse această reprezentație de sute, poate chiar de mii de ori în viața ei.

— Eu nu cred că i-aș spune „mortăciune", dar e într-adevăr un om mort.

— Ei, mai bine să nu stăm aici gură-cască. Să-i lăsăm pe morți să se odihnească în pace, după cum spun eu întotdeauna.

Hedge dădu să se strecoare pe lângă ea. Lucy i se puse în cale.

— Nu putem să-l lăsăm pur și simplu aici.

— De ce nu? E aici de dinainte să fi trecut pe lângă el. Nici măcar nu l-am fi văzut dacă am fi luat-o pe scurtătură peste imașul comunal, cum am zis eu.

— Cu toate astea, l-am găsit. Poți să mă ajuți să-l iau pe sus?

Hedge se dădu înapoi clătinându-se, nevenindu-i să creadă.

— Să îl iei pe sus? Un tip așa mare și zdravăn? Numai dacă vrei să mă vezi schilodit, desigur. Spatele meu e destul de bolnav, așa a fost de douăzeci de ani. Nu mă plâng, dar să nu exagerăm.

— Prea bine, admise Lucy. Va trebui să găsim o căruță.

— De ce să nu-l lăsăm pur și simplu în pace? protestă omulețul. O să-l găsească cineva peste o vreme.

— Domnule Hedge...

— E înjunghiat în umăr și prin tot corpul. Asta nu-i frumos.

Hedge își schimonosi fața până ajunse să semene cu un dovleac putrezit.

— Sunt sigură că nu a vrut să fie înjunghiat, nici în umăr, nici altundeva, deci nu cred că putem să-l considerăm vinovat pentru asta, îl mustră Lucy.

— Dar a început să se împută!

Hedge își flutură batista în fața nasului.

Lucy nu pomeni că nu se simțise nici un miros până să ajungă el.

— Aștept până mergi după Bob Smith și căruța lui.

Sprâncenele stufoase și cărunte ale servitorului se uniră într-o expresie de opoziție iminentă.

— Doar dacă nu cumva ai prefera să rămâi aici, lângă cadavru?

Expresia lui Hedge se limpezi.

— Nu, domnișoară. Dau o fugă până la fierar...

Cadavrul gemu.

Lucy își coborî privirea, surprinsă.

Lângă ea, Hedge sări în spate și spuse ceea ce era deja evident pentru amândoi:

— Doamne sfinte! Omul ăla nu-i mort!

„Dumnezeule bun". Iar ea stătea acolo de atâta timp, certându-se cu Hedge. Lucy își desfăcu șalul și îl aruncă peste spatele bărbatului.

— Dă-mi pardesiul tău.

— Dar...

— Acum!

Lucy nu se obosi să-i arunce lui Hedge o privire. Nu folosea decât rar un ton tăios, ceea ce îl făcea cu atât mai eficient atunci când apela totuși la el.

— Ooo, gemu servitorul, dar îi aruncă pardesiul.

— Du-te după doctorul Fremont. Spune-i că e urgent și că trebuie să vină imediat. Lucy îndreptă o privire severă spre ochii mărgelați ai servitorului. Și, domnule Hedge…?

— Da, domnișoară?

— Te rog să fugi.

Hedge aruncă pe jos coșul și își luă tălpășița, mișcându-se surprinzător de rapid, uitând de spatele bolnav.

Lucy se aplecă și înveli picioarele și fesele bărbatului cu pardesiul lui Hedge. Întinse mâna sub nasul lui și așteptă, de-abia îndrăznind să respire, până simți un suflu vag. Era într-adevăr în viață. Se lăsă pe vine și evaluă situația. Bărbatul zăcea pe noroiul și buruienile din șanț pe jumătate înghețate – reci și tari. Ceea ce nu putea fi bine pentru el, date fiind rănile pe care le avea. Dar după cum remarcase și Hedge, era un bărbat masiv și nu era sigură că putea să-l mute singură. Dădu la o parte un colț din șalul ce îi acoperea spatele. Despicătura din umărul lui era acoperită cu o crustă de sânge întărit, iar sângerarea părea să se fi oprit deja, atât cât își putea da ea seama cu ochiul liber și fără să se priceapă la asta. Spatele și partea laterală a trunchiului îi erau acoperite de vânătăi. Doar Dumnezeu știa cum arăta din față.

Și mai era și rana de la cap.

Lucy clătină din cap. Bărbatul zăcea atât de nemișcat și de palid. Nici nu era de mirare că îl crezuse mort. Dar chiar și așa, Hedge ar fi putut să plece în căutarea doctorului Fremont cât timp fuseseră ocupați să se certe în legătură cu bietul om.

Lucy verifică din nou dacă respira, lăsându-și palma deasupra buzelor lui. Respirația îi era superficială, dar constantă. Lucy îi netezi cu dosul palmei obrazul rece. Degetele i se agățară în țepi de barbă aproape invizibili. Cine era? Maiden Hill nu era atât de mare încât un străin să poată trece prin localitate neobservat. Însă nu auzise nici o bârfă despre vizitatori când își făcuse vizitele din acea după-amiază. Cumva, bărbatul apăruse acolo, pe drum, fără a fi observat de nimeni. Pe de altă parte, omul fusese în mod evident bătut și tâlhărit. De ce? Era pur și simplu o victimă, sau făcuse ceva pentru a-și atrage această soartă?

Lucy se strânse în brațe, zăbovind asupra acestui ultim gând, și se rugă ca Hedge să se grăbească. Lumina scădea repede și, odată cu ea, și puțina căldură a zilei. Un bărbat rănit, zăcând fără apărare în fața elementelor naturii, de Dumnezeu știa cât timp... Își mușcă buza.

Dacă Hedge nu se întorcea rapid, nu avea să mai fie nevoie de un doctor.

— E mort.

Cuvintele dure, rostite chiar lângă Sir Rupert Fletcher, răsunară mult prea tare în sala de bal aglomerată. Aruncă o privire în jurul lui pentru a vedea cine se afla suficient de aproape cât să audă întâmplător, apoi se apropie de interlocutorul lui, Quincy James.

Sir Rupert prinse bastonul de abanos în mâna dreaptă, încercând să nu-și trădeze iritarea. Sau surpriza.

— Ce vrei să spui?

— Exact ceea ce am spus. James rânji. E mort.

— L-ai omorât?

— Nu eu. Mi-am trimis oamenii să o facă.

Sir Rupert se încruntă, încercând să înțeleagă informația. James alesese de capul lui un curs de acțiune și chiar reușise să îl ducă la bun sfârșit?

— Câți? întrebă el brusc. Oamenii tăi?

Bărbatul mai tânăr ridică din umeri.

— Trei. Mai mult decât suficienți.

— Când?

— Azi-dimineață devreme. Am primit raportul chiar înainte să plec.

James afișă un rânjet încrezut ce făcu să-i apară gropițe ca de copil în obraji. Majoritatea celor care i-ar fi văzut ochii albastru-deschis, trăsăturile regulate de englez tipic și silueta atletică, l-ar fi considerat un tânăr agreabil, chiar atrăgător.

Majoritatea s-ar fi înșelat.

— Sper că nu ai lăsat urme care să ducă înapoi la tine.

În pofida eforturilor sale, un ton tăios reuși probabil să se strecoare în vocea lui Sir Rupert. Zâmbetul lui James dispăru.

— Morții nu pot vorbi.

— Hm. „Ce idiot." Unde au făcut-o?

— În fața casei lui din oraș.

Sir Rupert blestemă încet. Să acostezi un nobil de rang înalt în fața propriei case, în plină zi, era o faptă demnă de un neghiob. Piciorul bolnav îl chinuia teribil în seara aceea, iar acum se trezea și cu aceste prostii din partea lui James. Se sprijini cu mai multă greutate pe bastonul de abanos, încercând să se gândească.

— Nu te agita. James zâmbi neliniștit. N-nu i-a văzut nimeni.

Bărbatul mai în vârstă arcui o sprânceană. Ferească Dumnezeu de aristocrații care hotărau să gândească – cu atât mai mult să acționeze – de capul lor. Vlăstarul nobil tipic era rodul a prea multe generații care doar trândăviseră, astfel că îi venea greu și să-și găsească propriul cocoșel să urineze, cu atât mai puțin să facă ceva atât de complicat precum plănuirea unui asasinat.

Din fericire pentru el, James nu avea habar de gândurile lui Sir Rupert.

— În plus, au dezbrăcat cadavrul la piele și l-au aruncat undeva în afara Londrei, într-un loc aflat la jumătate de zi călare. Nimeni nu o să-l cunoască acolo. Până să fie descoperit, nu va mai rămâne prea mult din el de recunoscut, nu? Sunt p-p-perfect în siguranță.

Mâna bărbatului mai tânăr se strecură în sus, trecându-și un deget prin părul blond-auriu. Îl purta nepudrat, probabil din vanitate.

Sir Rupert luă o gură din vinul de Madeira, reflectând asupra acestui ultim eveniment. Sala de bal era populată de o mulțime înăbușitoare, duhnind a ceară arsă, parfum greu și mirosul corpurilor omenești. Ușile franțuzești ce dădeau spre grădină fuseseră deschise larg pentru a lăsa să intre aerul răcoros al nopții, dar cu prea puțin efect asupra căldurii din încăpere. Punciul se epuizase cu o jumătate de oră în urmă, și mai erau câteva ore bune până la bufetul de la miezul nopții. Sir Rupert făcu o grimasă. Nu trăgea prea mari speranțe că avea să i se servească ceva. Lord Harrington, gazda sa, era celebru pentru zgârcenia lui, chiar și atunci când întreținea crema societății… și câțiva mici nobili îmbogățiți recent precum Sir Rupert.

În mijlocul încăperii fusese amenajat un spațiu îngust pentru dansatori. Aceștia se învârteau într-un curcubeu de culori. Fete cu rochii înflorate și păr pudrat. Gentlemeni care se prezentaseră cu peruci și în cele mai bune, dar și cele mai incomode haine ale lor. Nu îi invidia pe tinerii ce se mișcau atât de frumos. Probabil picura sudoarea pe ei, sub toate acele mătăsuri și dantele. Lord Harrington sau, mai degrabă, Lady Harrington era încântată să constate cât de multă lume venise, deși sezonul se afla abia la început. Doamna respectivă avea cinci fiice nemăritate și își organiza forțele ca un general cu experiență pregătindu-se de bătălie. Patru dintre fiicele ei erau pe ringul de dans, fiecare la brațul unui gentleman aflat în căutarea unei soții.

Nu că și-ar fi permis să judece, având el însuși trei fiice cu vârsta sub douăzeci și patru de ani. Toate cu școala terminată, toate având nevoie de soți potriviți. De fapt... Matilda îi surprinse privirea de la aproximativ douăzeci de pași distanță, unde stătea lângă Sarah. Arcui o sprânceană și îndreptă o privire cu subînțeles spre tânărul Quincy James, care încă se mai afla lângă el.

Sir Rupert clătină ușor din cap – mai degrabă și-ar fi lăsat una dintre fiice să se mărite cu un câine turbat. Comunicarea lor era bine dezvoltată după aproape treizeci de ani de căsnicie. Doamna lui se întoarse cu finețe pentru a face conversație animată cu o altă matroană, fără a dezvălui nici măcar pentru o clipă că făcuse un schimb de informații cu soțul ei. Poate că, mai târziu în noaptea aceea, avea să-i ceară mai multe detalii, întrebându-l de ce tânărul respectiv nu era bun de nimic, dar nu ar fi îndrăznit nicidecum să-și deranjeze soțul în acel moment.

Măcar de-ar fi fost și ceilalți parteneri ai lui la fel de prudenți.

— Nu știu de ce ești atât de îngrijorat. Aparent, James nu mai putea suporta tăcerea. Nu a știut niciodată despre tine. Nimeni nu a știut despre tine.

— Și prefer să rămână așa, spuse Sir Rupert blând. Pentru binele tuturor.

— Pun rămășag că da. Ne-ai lăsat pe m-m-mine și pe Walker și pe ceilalți doi pradă vânătorii lui, în locul tău.

— Pe tine și pe ceilalți v-ar fi descoperit oricum.

— Mai sunt u-u-unii care ar vrea și acum să afle despre tine.

James se scărpină în cap atât de violent încât aproape își smulse coada.

— Dar nu ar fi în interesul tău să mă trădezi, spuse Sir Rupert sec.

Se înclină în fața unei cunoștințe care trecu pe lângă el.

— Nu spun că eu aș scăpa porumbelul.

— Bun. Tu ai avut de profitat din afacerea asta la fel de mult ca și mine.

— Da, dar...

— Atunci, totul e bine când se termină cu bine.

— Ție ți-e u-u-șor să v-v-vorbești. James se bâlbâia tot mai tare, semn că era agitat. Tu nu ai văzut cadavrul lui Hartwell. I-a înfipt sabia în gât. Probabil a sângerat până a murit. Secunzii lui au spus că duelul nu a durat decât două minute – două minute, gândește-te. Î-î-îngrozitor.

— Tu ești un spadasin mai bun decât a fost Hartwell vreodată, spuse Sir Rupert.

Zâmbi când fiica lui cea mai mare, Julia, începu un menuet. Purta o rochie într-o nuanță de albastru ce îi venea foarte bine. Oare o mai văzuse? Credea că nu. Probabil era nouă. Spera că nu îl adusese la sapă de lemn. Partenerul ei era un conte trecut de patruzeci de ani. Ceva cam bătrân, și totuși, un conte...

— P-p-peller era un spadasin excelent, și el a fost ucis primul.

Vocea isterică a lui James întrerupse gândurile lui Sir Rupert. Vorbea prea tare. Sir Rupert încercă să-l calmeze.

— James...

— L-a provocat seara și era deja m-m-mort în zorii zilei următoare.

— Nu cred...

— Și-a pierdut trei degete încercând să se apere, după ce s-s-sabia i-a fost smulsă din mână. A trebuit să i le caut prin i-i-iarbă după aceea. D-d-doamne!

Capetele din apropiere se întoarseră spre ei. Tonul tânărului devenea tot mai ridicat. Era timpul să se despartă de el.

— S-a terminat.

Sir Rupert întoarse capul pentru a întâlni privirea lui James, țintuindu-l cu o expresie poruncitoare. Observă un mușchi zbătându-se sub ochiul drept al celuilalt bărbat. Acesta inspiră și dădu să spună ceva. Sir Rupert i-o luă înainte, pe un ton blând.

— E mort. Tocmai mi-ai spus asta.

— D-d-dar...

— Prin urmare, nu mai avem motive de îngrijorare.

Sir Rupert se înclină și se îndepărtă șchiopătând. Avea mare nevoie de încă un pahar de vin.

— Refuz să îl primesc în casa mea, declară căpitanul Craddock-Hayes, cu brațele încrucișate peste pieptul rotund și cu picioarele înfipte în pământ, ca și cum s-ar fi aflat pe o punte ce se legăna. Capul acoperit de perucă stătea semeț, iar ochii albaștri ca marea îi erau ațintiți undeva în depărtare.

Stătea nemișcat în holul de la intrarea casei Craddock-Hayes. De regulă, holul era suficient de mare pentru nevoile lor. În acel moment însă, holul părea să se fi micșorat proporțional cu numărul de persoane care se aflau în el, reflectă Lucy cu tristețe, iar căpitanul stătea exact în mijlocul lui.

— Da, tată. Trecu pe lângă el și le făcu semn bărbaților care îl cărau pe străin să înainteze. La etaj, în camera fratelui meu, cred. Nu ești de acord, doamnă Brodie?

— Desigur, domnișoară. Chelăreasa familiei Craddock-Hayes aprobă din cap. Volanele bonetei ei de dimineață, ce îi încadrau obrajii rumeni, se legănară în ritm cu mișcarea capului. Patul e făcut deja și pot cere să se facă focul într-o clipită.

— Bun. Lucy zâmbi aprobator. Mulțumesc, doamnă Brodie.

Chelăreasa porni în grabă pe scări, fundul ei masiv legănându-se la fiecare pas.

— Nici măcar nu știm cine e nenorocitul ăsta, continuă tatăl ei. Ar putea fi vreun vagabond sau un ucigaș. Hedge spunea că a fost înjunghiat în spate. Ia zi-mi, ce fel de individ se lasă înjunghiat? Ei? Ei?

— Nu știu, desigur, răspunse Lucy din reflex. Ai vrea, te rog, să te dai puțin la o parte pentru ca oamenii să-l poată duce mai departe?

Tatăl ei se supuse, târându-se mai aproape de perete. Bărbații se chinuiră, gâfâind, să îl vâre pe străin în hol. Zăcea atât de teribil de nemișcat, cu fața palidă ca moartea. Lucy își mușcă buza și se strădui să nu își trădeze neliniștea. Nu îl cunoștea, nu știa nici măcar ce culoare aveau ochii lui; și totuși, era de o importanță vitală să rămână în viață. Fusese întins pe o ușă, pentru a putea fi cărat mai ușor, dar era evident că greutatea și înălțimea lui făceau oricum manevra dificilă. Unul dintre bărbați înjură.

— Nu tolerez un asemenea limbaj în casa mea, spuse căpitanul, încruntându-se spre făptaș.

Bărbatul roși și murmură o scuză. Tatăl lui Lucy dădu din cap.

— Ce fel de tată aș fi dacă aș primi în casă orice fel de vagabond sau pierde-vară? Locuind cu o fată necăsătorită? Ei? Unul al naibii de prost, așa aș fi.

— Da, tată.

Lucy își ținu respirația, urmărind bărbații urcând prudent scările.

— De asta nenorocitul trebuie dus altundeva – în casa lui Fremont. El e doctorul. Sau la azilul de săraci. Eventual la casa parohială – dă-i o șansă lui Penweeble să manifeste puțină bunătate creștinească. Ha.

— Ai mare dreptate, dar e deja aici, spuse Lucy împăciuitor. Ar fi mare păcat dacă ar trebui să-l mutăm din nou.

Unul dintre bărbații de pe scări îi aruncă o privire speriată. Lucy îi răspunse cu un zâmbet liniștitor.

— Probabil nu va trăi prea mult, oricum, spuse tatăl ei, încruntat. Nu are nici un rost să distrugem așternuturile bune.

— Am să mă asigur că așternuturile supraviețuiesc, spuse Lucy, pornind în sus pe scări.

— Și cum rămâne cu cina mea? mormăi tatăl ei din spate? Ei? Se ocupă cineva și de asta în timp ce toată lumea se grăbește să facă loc pentru derbedei?

Lucy se aplecă peste balustradă.

— Vom avea cina pe masă imediat ce îl văd instalat.

Tatăl ei bombăni:

— Bună treabă când stăpânul casei așteaptă până sunt instalați confortabil tâlharii.

— Ești cât se poate de înțelegător, spuse Lucy, zâmbindu-i tatălui ei.

— Hm.

Lucy se întoarse și dădu să urce scările.

— Scumpo?

Lucy își aplecă din nou capul peste balustradă. Tatăl ei se încrunta spre ea, cu sprâncenele stufoase împreunate peste podul nasului bulbos și roșu.

— Ai grijă cu individul ăla.

— Da, tată.

— Hm, bombăni din nou tatăl ei, din spate.

Dar Lucy urcă în grabă scările și intră în dormitorul albastru. Bărbații îl mutaseră deja pe străin în pat. Ieșiră tropăind din cameră la intrarea lui Lucy, lăsând în urma lor o dâră de noroi.

— Nu ar trebui să fii aici, domnișoară Lucy. Doamna Brodie gemu și trase cearșaful peste pieptul bărbatului. Nu cu el așa.

— L-am văzut cu mult mai puțin acoperit cu doar o oră în urmă, doamnă Brodie, te asigur. Acum, cel puțin e bandajat.

Doamna Brodie pufni.

— Nu în părțile importante.

— Ei bine, poate că nu, recunoscu Lucy. Dar chiar nu cred că reprezintă vreun pericol, având în vedere starea lui.

— Da, bietul gentleman. Doamna Brodie bătu ușor cearșaful ce acoperea pieptul bărbatului. Norocul lui că l-ai găsit atunci când ai făcut-o. Ar fi înghețat până dimineață dacă rămânea acolo pe drum. Cine ar fi putut să facă o asemenea nemernicie?

— Nu știu.

— Nimeni din Maiden Hill, cred eu. Chelăreasa clătină din cap. Probabil niște scursuri de prin Londra.

Lucy nu se obosi să remarce că scursuri se găseau chiar și în Maiden Hill.

— Doctorul Fremont a spus că va veni din nou dimineață, să-i verifice bandajele.

— Bine.

Doamna Brodie îl privi nesigură pe pacient, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama ce șanse avea să supraviețuiască până a doua zi dimineața. Lucy inspiră adânc.

— Până atunci cred că nu putem decât să-i asigurăm confortul. Vom lăsa ușa întredeschisă în caz că se trezește.

— Ar fi bine să mă ocup de cina căpitanului. Știi cum devine când i se servește târziu. De îndată ce mâncarea e pe masă, am s-o trimit pe Betsy să îl supravegheze.

Lucy aprobă din cap. Nu aveau decât o singură cameristă, Betsy, dar erau cu totul trei femei și probabil că, împreună, aveau să-l poată îngriji pe străin.

— Du-te. Cobor și eu într-o clipă.

— Prea bine, domnișoară. Doamna Brodie îi aruncă o privire de femeie de modă veche. Dar nu sta prea mult. Tatăl tău va dori cu siguranță să discute cu tine.

Lucy strâmbă din nas și dădu din cap. Doamna Brodie zâmbi înțelegătoare și ieși.

Lucy coborî privirea spre străinul aflat în patul fratelui ei, David, și se întrebă din nou, cine era. Era atât de nemișcat, încât trebuia să se concentreze ca să distingă ușoara ridicare și coborâre a pieptului lui. Bandajele din jurul capului său nu făceau decât să îi sublinieze infirmitatea și să îi scoată în evidență vânătaia de pe sprânceană. Arăta atât de groaznic de singur. Își făcea cineva griji pentru el, poate așteptându-i cu neliniște întoarcerea?

Unul dintre brațele lui era întins peste plapumă. Lucy îl atinse. Mâna lui se ridică fulgerător și o prinse de încheietură, ținând-o prizonieră. Lucy fu atât de surprinsă, încât de-abia apucă să scoată un chițăit speriat. Apoi se trezi zgâindu-se în ochii cei mai deschiși la culoare pe care îi văzuse vreodată. Erau de culoarea gheții.

— Am să te ucid, spuse el clar.

Timp de o clipă, crezu că acele cuvinte sumbre îi erau adresate ei, și inima păru să îi încremenească în piept. Dar privirea lui alunecă dincolo de ea.

— Ethan?

Bărbatul se încruntă, ca și cum ar fi fost nedumerit, apoi închise ochii neobișnuiți. Într-o clipă, strânsoarea mâinii lui pe încheietura ei se relaxă, iar brațul îi căzu înapoi pe pat.

Lucy inspiră. Judecând după durerea din pieptul ei, era prima dată când inspira de când fusese apucată de bărbat. Se îndepărtă de pat și își frecă încheietura dureroasă. Strângerea bărbatului fusese brutală; avea să se aleagă cu vânătăi până dimineață.

Cui i se adresase?

Lucy se înfioră. Oricine ar fi fost persoana respectivă, nu o invidia. Tonul bărbatului nu trădase nici o urmă de șovăire. În mintea lui nu încăpea îndoială că avea să-și ucidă dușmanul. Aruncă din nou o privire spre pat. Străinul respira încet și adânc. Părea cufundat într-un somn liniștit. Dacă nu ar fi simțit încă durere în zona încheieturii, ar fi putut crede că tot acel incident fusese doar un vis.

— Lucy!

Răgetul ce răsună de jos nu putea fi decât al tatălui ei. Strângându-și fustele, ieși din cameră și coborî în fugă treptele. Tatăl ei era deja așezat în capul mesei la care luau cina, cu un șervet îndesat la gât.

— Nu-mi place să cinez târziu. Îmi amână digestia. Nu pot dormi jumătate de noapte din cauza chiorăitului. E prea mult să cer să iau cina la timp în propria casă? Chiar așa e? Ei?

— Nu, bineînțeles că nu. Lucy se așeză pe scaunul din dreapta tatălui ei. Îmi pare rău.

Doamna Brodie intră cu o friptură aburindă de vită înconjurată de cartofi, praz și gulii.

— Ha. Asta îi place unui bărbat să vadă pe masă la cină.

Tatăl lui Lucy se lumină complet la față, luându-și cuțitul și furculița și pregătindu-se să taie.

— Vită englezească sănătoasă. Miroase absolut delicios.

— Mulțumesc, domnule.

Chelăreasa îi făcu cu ochiul lui Lucy și se întoarse în bucătărie. Lucy zâmbi și ea. Slavă Domnului că exista doamna Brodie.

— Ei, ia gustă din asta. Tatăl ei îi întinse o farfurie plină ochi cu mâncare. Doamna Brodie știe să gătească o friptură de vită excelentă.

— Mulțumesc.

— Cea mai gustoasă din zonă. Ai nevoie de ceva hrană serioasă după ce ai umblat haihui toată după-amiaza. Ei?

— Cum ai avansat cu memoriile azi?

Lucy sorbi din vin, încercând să nu se gândească la bărbatul care zăcea la etaj.

— Excelent. Excelent. Tatăl lui Lucy tăie entuziast friptura de vită. Am notat o poveste scandaloasă ce s-a petrecut acum treizeci de ani. Despre căpitanul Feather – e amiral acum, naiba să-l ia – și trei femei naive de pe o insulă. Știai că fetele astea indigene nu poartă deloc... Ah. Hm-hm.

Tuși brusc și o privi cu o expresie ce aducea a stânjeneală.

— Da?

Lucy vârî o furculiță cu cartofi în gură.

— Nu contează. Nu contează. Tatăl ei termină de umplut farfuria și o trase spre locul unde burta lui stătea lipită de masă. Să spunem doar că va mai aprinde un foc sub tălpile bătrânului, după tot acest timp. Ha!

— Încântător.

Lucy zâmbi. Dacă tatăl ei avea să reușească vreodată să-și termine memoriile și să le publice, acestea aveau să provoace o serie de apoplexii în sânul reprezentanților marinei Maiestății Sale.

— Da. Da. Tatăl ei înghiți și sorbi din vin. Bun, deci. Nu vreau să-ți faci griji în privința derbedeului pe care l-ai adus acasă.

Lucy coborî privirea spre furculița pe care o ținea în mână. Aceasta tremura ușor și spera că tatăl ei nu avea să observe.

— Nu, tată.

— Ai făcut o faptă bună, demnă de un samaritean și așa mai departe. Exact așa cum te învăța mama ta din Biblie. Ea ar fi fost de acord. Dar ține minte – înfipse furculița într-o gulie – că am mai văzut răni la cap. Unii trăiesc. Alții nu. Și, orice ar fi, nu poți face absolut nimic în privința asta.

Lucy își simți inima strângându-i-se în piept.

— Nu crezi că va supraviețui?

— Nu știu, lătră tatăl ei iritat. Asta încerc să-ți spun. Poate că da. Poate că nu.

— Înțeleg.

Lucy înțepă o gulie și încercă să-și țină lacrimile în frâu.

Tatăl ei bătu cu palma în masă.

— Exact de asta îți spun să te ferești. Nu te atașa de vagabond.

Un colț al gurii lui Lucy tresări.

— Dar nu mă poți împiedica să simt, spuse ea blând. O să se întâmple, indiferent dacă vreau sau nu.

Tatăl ei se încruntă cu ferocitate.

— Nu vreau să fii tristă dacă dă colțul peste noapte.

— Am să mă străduiesc din răsputeri să nu fiu tristă, tată, promise Lucy.

Dar știa că era prea târziu. Dacă bărbatul murea peste noapte, avea să plângă a doua zi, indiferent ce ar fi promis.

— Hm. Tatăl ei se întoarse la farfurie. E suficient deocamdată. Dacă supraviețuiește însă, ține minte ce-ți spun acum. Ridică fruntea și o țintui cu ochii de culoarea azurului. Dacă doar se gândește să se atingă de un singur fir de păr de pe capul tău, îl scot afară în șuturi.

Capitolul 2

vignette.jpg

Îngerul era așezat lângă patul lui când Simon Iddesleigh, al șaselea viconte de Iddesleigh, deschise ochii.

Ar fi crezut că totul nu era decât un vis oribil, unul din șirul nesfârșit de coșmaruri ce îl bântuiau în fiecare noapte – sau, mai rău, că nu supraviețuise bătăii și făcuse acel salt final și infinit prin care părăsise această lume și ajunsese în focul ce îl aștepta dincolo de ea. Dar era aproape sigur că iadul nu mirosea a lavandă și a scrobeală, nu te făcea să te simți întins pe un cearșaf uzat și perne joase, și nu răsuna de ciripitul vrăbiilor și foșnetul perdelelor de voal.

Și, desigur, nu existau îngeri în iad.

Simon o privi. Îngerul lui era în întregime îmbrăcat în gri, cum i se cuvenea unei femei pioase. Scria într-un caiet mare, cu privirea concentrată și cu sprâncenele negre, uniforme, împreunate. Părul de culoare întunecată îi era pieptănat pe spate de pe fruntea înaltă și strâns într-un coc la ceafă. Strângea ușor din buze în timp ce mâna îi alerga pe pagină. Probabil îi trecea în revistă păcatele. Zgâriatul peniței pe hârtie fusese sunetul care îl trezise.

Când bărbații vorbeau despre îngeri, în special atunci când se refereau la sexul frumos, de regulă foloseau o figură de stil înflorată. Se gândeau la creaturi blonde cu obraji trandafirii și buze umede și roșii. În minte îi apăru imaginea unor heruvimi italieni insipizi cu ochi albaștri goi și carne moale și tremurătoare. Nu astfel era și îngerul pe care îl contempla Simon. Nu, îngerul lui era precum cei din Biblie – din Vechiul Testament, nu din cel Nou. Genul de înger nu tocmai uman, sever și critic. Tipul de la care te-ai fi

Recenzii pentru Inocență pierdută

[stela turlea · Evaluare: 2 din 5 stele]

Din păcate, această carte e o pierdere de timp. Am continuat sa citesc in speranța că la un moment dat va fi si ceva interesant, dar nu am fost captivata de nimic...